[Octombrie e Special] Jean Rouch / Dorothy Lamour, spune-mi despre tine

Nu am fost niciodată un amator de film documentar, asta pentru că în zilele noastre documentarul e formă abuzată, violată, din care foarte mulţi „autori” nu înţeleg nimc, iar publicul aşijderea. Am regizori favoriţi, lui Rouch alăturându-se Vertov, Robert Flaherty sau Marker, fraţii Maysles sau Allan King. Erau indivizi care, să spunem, ştiau ce fac. Erau conştienţi că documentarul lucrează cu un material extrem de perisabil, iar intervenţia abruptă prin propriul discurs sau montaj poate să ajungă extrem de deformat la un public extrem de fragil, manipulabil. Rouch e un regizor cu o foarte mare forţă teoretică. În activitatea lui ştiinţifică, a ţinut întotdeauna să separe activitatea lui etnografică de antropologie. Iar filmele lui au urmat cam acelaşi pattern. Să observi era mai important decât să culegi date şi să le interpretezi. Iar interpretarea, în cazul lui Rouch, este înlocuită cu provocarea evenimentelor – cinéma vérité – în care păstrezi mediul intact şi îţi alegi „actorii”, după care ţeşi o poveste. Iar Moi en noir e exemplul suprem. Ca în Jaguar, materialul este filmat, montat, iar actorii din film invitaţi la o proiecţie în care să comenteze ce văd, să refacă filmul prin verb, să intuiască dialogurile.

În Moi un noir (filmat în 1957), acţiunea se petrece în Treichville, un cartier popular al Abidjanului. Iniţial, nu a fost trasat un script, ci doar o idee: alegerea din comunitate a câtorva personaje care să nu facă altceva decât să vorbească despre ele. E adevărat, Rouch petrecuse deja cam o jumătate de an alături de viitoarele lui personaje, înainte să se apuce de film. Facem cunoştinţă cu Lemmy Caution, Dorothy Lamour, Edward G.Robinson, Tarzan, poreclele lor, deloc banale, produse ale imagimarului cultural vestic, în care boxul şi cinematografia pătrundeau în pântecele unei societăţi-creuzet, capitaliste şi cu un ochi la vechile tradiţii, ruptă între un mal în care se aflau bidonville-urile, şi un altul efervescent econonomic, în care purtarea ochelarilor de soare şi deţinerea unei biciclete erau semne ale unui statut social înalt. Moi un noir e şi divorţul lui Rouch cu etnografia tradiţională / tradiţionalistă prin film. Abidjanul e un oraş în schimbare, frapantă fiind modul în care civilizaţia locală îmbrăţişează tuşe ale occidentului: numerotarea străzilor, numele de baruri inspirate de locuri pe care proprietarii nu le văzuseră niciodată, frizeriile care adoptă stiluri văzute prin filme, barurile în stilurile Vestului Sălbatic (în Jaguar, un cioban era filmat călărind un cal şi purtând o pălărie de cowboy). Imaginea se naşte dintr-un anacronism, totuşi. Muncitorii prost plătiţi, femeile gătind în stradă, drumurile din pământ – fac şi ele parte din tablou.

moi un noir jean rouch moi un noir jean rouch_06 moi un noir jean rouch_07 moi un noir jean rouch_10 moi un noir jean rouch_11 moi un noir jean rouch_12 moi un noir jean rouch_13 moi un noir jean rouch_14 moi un noir jean rouch_18 moi un noir jean rouch_19 moi un noir jean rouch_20 moi un noir jean rouch_33 moi un noir jean rouch_34 moi un noir jean rouch_42 moi un noir jean rouch_43 moi un noir jean rouch_56 moi un noir jean rouch_57 moi un noir jean rouch_60 moi un noir jean rouch_62 moi un noir jean rouch_63 moi un noir jean rouch_133 moi un noir jean rouch_138 moi un noir jean rouch_140 moi un noir jean rouch_148 moi un noir jean rouch_149 moi un noir jean rouch_150 moi un noir jean rouch_152 moi un noir jean rouch_153 moi un noir jean rouch_154 moi un noir jean rouch_155 moi un noir jean rouch_157

Moi, un noir
r. Jean Rouch
Franţa, 1958

0 comentarii:

comentează-te!