[Octombrie e Special] Jean Rouch / Carte de vizită

jean rouch emmerdeur.ro

Jean Rouch este unul dintre cei patru regizori cărora le-a fost încredinţată misiunea de a face specială luna octombrie pe emmerdeur.ro. Mai multe postări îi vor fi dedicate.

Lui Rouch, cinematografia îi datorează foarte mult, mai ales în materie de expresie vizuală. Ca orice invenţie revelatoare, totul se naşte dintr-un hazard, pe care unii l-au mitizat, alţii l-au tratat drept glumă, alţii i-au accentuat natura spontană. Rouch îşi termina studiile la „Drumuri şi poduri”, când pleacă în Africa pentru a pune osul la construcţia Republicii despre mări. Colţul său de joacă îl va reprezenta tărâmurile de la graniţa dintre Nigeria, pe atunci una dintre cele mai sărace spaţii ale Imperiului Colonial Francez şi Accra, capitala viitoarei Ghana, una dintre cele mai efervescente economic oraşe din Africa neagră la acea vreme. După război, devine etnolog cu diplomă.

Rouch este interesat, în mare parte, de discursul public al comunităţii în care intra vânătoarea, războiul sau manifestările religioase, şi mai puţin de intimitatea casnică, familială a africanului. Până în anii ’50, filmele pe care le realizează sunt profund etnografice, ilustrative, şi prezentate în medii academice (cu o mică excepţie, o proiecţie a unui astfel de film într-o „boîte de nuit”, în care francezii iubitori de jazz şi măşti africane îşi dau întâlnire pentru seri dansante)

Francezul a evocat mereu influenţa pe care arta suprarealistă (în mare) a avut-o asupra lui în anii interbelici. Iar Parisul acelor ani era un Eldorado al insolitului suprarealist. Chiar dacă influenţa niciodată nu ar fi indicată explicit de către Rouch, filmele lui, după ani şi ani de formare, funcţionează drept testamente ale acestei moşteniri. Relaţia de influenţă dintre Rouch şi suprarealişti ar putea fi redusă la un singur cuvânt: visarea. Prin visare, bariera dintre subiectivitatea individului şi obiectivitatea lumii exterioare este ruptă. Iar precum visul – stimulat, ca să fim drepţi, fie prin somn, dar pentru cei mai boemi şi de o cantitate rezonabilă de opium sau alte esenţe halucinogene – şi filmul are acel efect de evaziune imaginară. Lui Rouch i-a fost reproşată aplecarea limitată asupra laturii tehnice a filmului. E adevărat, în primii ani de umblat aiurea prin Africa colonială, Rouch avea informaţii limitate despre film şi ce implică facerea lui, iar stângăcia se vede în ce este tocmai filmat. Dar nu este mai puţin adevărat că obsesia tehnică, a lucrului bine pregătit, poate strica întreaga magie a filmării. Ori pentru orice visător, nevoia de a merge cu o cameră în orice colţ al lumii, fără a fi condiţionat de condiţiile tehnice, este primordială. în anii ’40, condiţiile tehnice de a filma documetar erau limitate; vorbim de o epocă de piatră. În anii ce vor veni, Rouch nu doar că va reformula manualul de bune maniere ale filmării – cinema direct, filmarea din mână – dar va inventa tehnologii care să faciliteze filmarea spontană.
Astfel, intervine distanţarea de suprarealism. Mijloacele tehnice provoacă tratamentul realităţii ca pe un bun dat care trebuie să fie imortalizat de-a gata, într-un mod brut. Spre deosebire de suprarealişti, care vedeau în realitate un mediu abiotic în care se ascund motive fantastice la fel de „reale”, pe care, pentru a fi evidente, trebuie să le măreşti la o scară mai mare în raport cu restul mediului, Rouch este un realist în materie de estetică vizuală. Iar acum apare elementul frapant, pur rouch-ian: francezul găseşte în Africa neagră un loc în care realitatea schimbărilor sociale coabitează prin cele mai evidente forme cu magicul suprarealist. Suprarealismul nu mai devine o realitate paralelă imaginară, produsă în laboratorele minţii, ci devine însuşi realism, lipsit de camuflaj. Ori în aceste condiţii, regizorul nu mai trebuie să intervină în setting, sau să intervină în mod limitatat, pentru că ce ochiul camerei caută i se revelează fără prea multe „căutări”. Aşa rasismul şi raporturile dintre albul colonialist şi negrul ocupat, comunitarismul etnic, schimbările sociale capitaliste (realitatea în schimbare) şi ritualurile magice, hibrizii religioşi milenari (realitatea moştenită) coabitează.

Material de studiu existând, un singur hop mai este necesar: orice întâlnire cu un obiect trebuie tratat drept oportunitate. Iar cu cât această întâlnire este mai spontană, cu atât subiectul va deveni mai provocator. Contele de Lautréamont lua în considerare „probabilitatea ca o maşină de cusut şi o umbrelă să se întâlnească pe o masă de operaţii”. Nu doar întâlnirea era importantă, ci şi ce faci din aceasta. Cum reacţionezi? Spontan şi pozitiv? Rouch îşi va tranforma acest precept drept linie de plecare în tot demersul său cinematografic, documentar sau ficţional. Totuşi, să te foloseşti de hazard în creaţie nu ar fi suficient dacă subiectul nu este capabil să improvizeze, iar cel din spatele echipei de filmare nu ştie să provoace. Avem de a face cu o evidenţă: realitatea este un cadou, un bun, pe atât de fragil pe cât de darnic în revelaţii. De multe ori, Rouch a avut succes în chirurgia filmării realităţii, alteori a dat greş, fiind nevoit să scuture el însuşi povestea de fructe.

image

0 comentarii:

comentează-te!