[Octombrie e Special] Bertrand Blier / Carte de vizită

blier portrait

Dacă îl avem pe Deville care se joacă cu pudibonderia, Blier e antiteza lui. După ce a reuşit un documentar-testimonial în tinereţe, a încercat apoi un film „cu spioni”. În filmul francez, există o sumedenie de filme cu spioni foarte puţin cunoscute, şi un sub-gen foarte interesant, dezvoltat în masă în anii ‘70: un tip de film în care cineva este urmărit (nu ştii niciodată de cine sau de ce), şi care bulversează armonia cuiva. E o apariţie misterioasă la mijloc, sau o năpastă pe care totul o anunţă, dar nimeni nu o pronunţă. Am în cap Le secret (1974) de Robert Enrico, cu Trintignan în rol de urmărit. Totuşi, Rivette a fost cel care a ridicat iraţionalul, nepronunţabilul, tipul de mister care trăieşte în afara filmului, şi niciodată explicitat, când a servit Paris nous appartient (1960). Blier, pe atunci foarte tânăr, a vrut să abordeze un astfel de film, cu iz de Cortină de Fier, şi a scos Si j'étais un espion (1967), cu Blier-tatăl în rol de medic care se trezeşte în mijlocul unei reglări de conturi între Serviciile Secrete, mărul discordiei fiind un pacient cu aparente tulburări psihice. Atmosfera de misterios e acolo, cu elipsă informaţional[. Filmul, la final, a fost un eşec în materie de vânzări. După o pauză lungă, Blier vine cu o nouă abordare: se repoziţionează ca cineast iconoclast şi nu se va dezice de această etichetă niciodată.

Filmele lui Blier sunt variate, de la capodopere (nu în terminologia filmului neorealist italian), la rateuri. Sunt greu de comentat, şi mai greu de categorisit. Toate au însă, cu o singură excepţie, un real simţ al dialogului, iar pentru cunoscătorul de franceză e Cascada Niagara în materie de ingeniozitate, chic, măiestrie (şi da, şi porno, cu un dicţionar înfiorător de mare de înjurături).

Blier trebuie luat ca atare. Trebuie să te ataşezi de universul lui, de obsesiile lui, şi să îţi dai seama că ceva pute. E un maestru al excesului (uneori prea mult), iar cei mai mulţi fac greşeala să îl plaseze pe Blier în zona interpretărilor psihologice. Greşit! Filmele lui sunt mai degrabă cutii de rezonanţă a unor vremuri, a unor mode, un fel de replici la cotidian, fără abordări politice. De fapt, cam toate filmele lui sunt anarhice, în sensul că niciodată nu li se poate credita vreo ideologie. Nu poţi spune despre Blier că este misogin, pentru că priveşte femeia şi cu admiraţie (în ultimele lui filme, e chiar o regină care care vină să salveze masculul insipid), nici un ego-maniac care îşi bulversează pervers actorii pentru că în Les acteurs, le oferă cel mai frumos portret (în stilul lui). Blier e mai degrabă omul care refuză orice formă de comunitarism, de categorisire sau de revoluţie tocmai prin îngroşarea comunitarismului, a bisericuţelor, a clişeelor şi prejudecăţilor, a conflictului între grupuri pentru că vede indecenţa conflictului, a cererii unilaterale a drepturilor, a lipsei de comunicare. Aşa, Calmos evoca o mişcare feministă prin forma unui război apocaliptic între sexe, sau ţinea să dea o replică filmului de banlieu cu Un, deux, trois, soleil. Iar dacă filmele lui Blier nu s-au demodat, este tocmai că, probabil, lumea se învârte în jurul aceleiaşi temeri: frica de a spune ce gândeşte, cu atât mai puţin să asculte la unul care face uz de cele mai neortodoxe forme.

0 comentarii:

comentează-te!