[Octombrie e Special] Bertrand Blier / Când femeia e doar un vagin

les valseuses betrand blier_92 les valseuses betrand blier_122

Les valseuses (cele care dansează vals, coaiele) a fost filmul cu care Blier s-a lansat în sunete de fanfară. Un libertinaj sexual, replici tăioase, banalizarea sexului şi a emoţiilor. Blier e un sensibil, însă. Crema asta de motive neortodoxe îi trădează luciditatea. La începuturi, se foloseşte de doi actori cosmici: Gérard Depardieu şi Patrick Dewaere (Les valsesuses, Préparez vos mouchoirs – în varianta duo), imagini-mit ale marginalizaţilor simpatici. Femeia (Miou-Miou) e redusă la un vagin vorbitor. Vaginul uneori moare: Jeanne Moreau se împuşcă în pizdă, luându-şi adio definitiv de la ziua în care a mâncat stridii, şi-a luat haine de la Monoprix şi a avut parte de un partouze în camera de hotel (da, sună ca un fel de rezoluţie ultimă). E ironic, dar e felul lui Blier de a vorbi despre uniformizare, despre aparenta fericire. În Préparez vos mouchoirs, Carole Laure e un vagin care nu mai vorbeşte, iar personajul lui Depardieu crede că se impune o schimbare de vegetaţie care să repopuleze vaginul. Apare un al doilea care să satisfacă vaginul dezarmat, căzut pradă plictiselii. Depardieu îi oferise dragei neveste o casă pe care o recompartimentase după dorinţele ei. Femeia este tratată în continuare drept vagin, încercările de resuscitare emoţională eşuând. Ironiile lui Blier merg mai departe. În Tenue de soirée (1986), femeia simte că o viaţă de familie ar face-o fericită, departe de lumea furtului din casele înstăriţilor. Visează la o casă ai ei, de care să se ocupe. Blier îşi plesneşte personajul (din nou, Miou-Miou) şi îi va da o casă cu vedere la oraş. Nu şi fericirea. Ajunge o curvă ordinară, care nici măcar pula nu ştie să sugă. În La femme de mon pote (1983), Isabelle Huppert vine să încingă relaţia de prietenie dintre doi bărbaţi, într-o staţiune de ski. Apărută de nicăieri, se integrează rapid. Thierry Lhermitte ajunge, în final, la concluzia că trebuie să scape de lepră pentru că acum o iubeşte. Însă exemplul-etalon în filmografia lui Blier, în care femeii i se refuză să fie nu doar un vagin este 'Merci la vie' (1991) – ghilimele fac parte din titlul filmului, fiind replica disperată a lui Anouk Grinberg, când, în rochie de mireasă, este aruncată din maşină, luată la picioare de proaspătul soţ şi abandonată în mijlocul drumului prăfuit. Vaginului îi va fi refuzată şi chemarea actoricească. Personajul lui Grinberg, în seria abracadabrantă de film-în-film-în-film-în-vis-în-film-în-ş.a.m.d. din acelaşi 'Merci la vie' i se oferă pe tavă un alt refuz, aceea de a fi actriţă, fiind invitată să “îşi fută viaţa altfel”.

vlcsnap-2014-05-06-04h31m58s143

0 comentarii:

comentează-te!