FILM: Tom à la ferme, de Xavier Dolan



Spuneam că Dolan devine din ce în ce mai credibil şi consistent, iar Laurence Anyways era una dintre dovezi. O obsesie de a-şi găsi filmul îl arde, iar asta îl împinge să facă filme din ce în ce mai bune. Tom à la ferme vine dintr-un alt registru, e o bătălie câştigată şi un calmant pentru cei care îi contestau talentul. Arată acum că poate lucra cu o argumentaţie şi separat de preţiozitatea vizuală fetişistă, de coloratura muzicală prin apelul la mari dame ale cântecului. E adevărat, spre deosebire de celelalte, ultimul film are la bază o piesă de teatru care nu îi aparţine. Noua aventură se numeşte „filmul de gen”, un psiho-thriller, în care Tom, un metropolitan ajunge la ţară, la ferma iubitului care murise, unde întâlneşte o mamă dintr-o bucată – îi fute o palmă plodului, dar face şi plăcintă bună – şi un frate uşor psihotic, cu porniri criminale când simte prezenţa unui duşman al casei. Între personajul lui Dolan şi cel al fratelui, jucat de Pierre-Yves Cardinal (Polytechnique), se înfiripă o cursă de-a şoarecele şi pisica, condimentată cu foarte mult suspans, în care Tom vrea să divulge secretele familiale mamei, iar fratele îi deturnează fiecare iniţiativă.


Formal, Dolan se joacă cu schimbul de puncte de vedere: Tom terifiatul devine, pe parcurs, Tom maltratatul cu voia lui, în timp ce Francis plănuieşte să îşi ameţească victima până la lovitura decisivă, dar abandonează din motive ambigue pe parcurs totul şi cade în cursa „amicului care vine să mă salveze de singurătate, în ferma asta tristă” (pistă de lucru). Dar nu asta contează în Tom, ci modul în care vechiul Dolan, romanţios, baroc, snob (rezumat aici sub arhetipul orăşeanului) se întâlneşte cu estetica spaţiului rupt de comunitate (o casă şi o fermă, izolate în mijlocul lanurilor de porumb), în care nonşalanţa urbană dă nas în nas cu teama, cu frisonul.

Dolan e un narcisist, la fel precum Godard (de la care se revendică), dar la fel ca el, nu are nici cea mai mică ezitare să se pună într-un unghi delicat, să se auto-flageleze, să se râdă cu şi de el (vezi Soigne ta droite, de exemplu). În Tom à la ferme, întreaga construcţie narativă e dinamitată din interior de un umor ridiculizator, un semn că nimic nu trebuie luat în serios (de exemplu, în J'ai tué ma mère, Dolan care se răstea la mă-sa nu trebuie luat drept adolescent cu probleme, ci drept divă queer crizată). La fel, şi aici. Lucrătura e mai punctuală: Francis-cel-macho care îşi calcă rufele în timp ce se dă cocoş, Tom intrând într-un bar numit „Les vraies affaires” sau replica barmanului „Nu ies niciodată din bar; scenele în care Tom şi-o mai ia puţin de la Francis şi efectele machiajului, care se văd a doua zi. Ultima dată a fost în 1997, ca să dau un telefon.” Dar lovitura de maestru e într-o scenă-cheie: tangoul din porumbar, întrerupt de mama care îi cheamă la plăcintă caldă. Scena e cheie pentru că putea schimba soarta filmului.
___________________________
Tom à la ferme
r. Xavier Dolan
Canada, 2013