FILM: La jalousie, de Philippe Garrel

După „Un été brûlant”, Garrel-tatăl revine la universul lui alb-negru, minimalist în toatecele. Titlul „La jalousie” poate fi revelatoriu pentru filmo-biografia garrel-iană, în măsura în care reia „aventurile” amoroase a unor indivizi în cea mai banală dezvoltare. Filmul e împărţit în două segmente – „J'ai gardé les anges” şi „Le Feu aux poudres”[1]. Lucru interesant, J'ai gardé les anges a fost titlul de lucru al precedentului film, cu Garrel-fiul şi Belucci. Şi da, şi acolo Garrel declina fenomenul numit „gelozie”, într-o manieră mai puţin surpinzătoare. În La jalousie în schimb, gelozia e tratată într-un registru mai poetic, mai subtil şi cu mult mai ofertant pentru constructorii de semantică filmică. Premisele sunt simple: Louis (Garrel-fiul) îşi părăseşte partenera (Rebecca Convenant) cu care are şi un copil, pentru o altă femeie (Anna Mouglalis), care, la rândul ei, îl va părăsi. Călăul (cadrul din deschidere o suprinde pe Clothilde plângând, după ce hors champ, eliptic, Louis îi dă papucii) devine victimă la rândul lui. Liniaritatea îşi aduce contribuţia: gelozia ia forme multiple şi un construct complex. Ia forma fricii de a fi părăsit(ă), aşa cum Claudia reacţionează instabil la revederea lui Louis, plecat într-o „delegaţie”, spunându-i că „i-a fost teamă că a plecat de tot”. Cert este că regia lui Garrel impune o doză foarte mare de desentimentalizare. Gelozia exteriorizată vulcanic nu îşi are locul, aşa cum era cazul în Un été brûlant, unde năştea violenţă verbală bădărănească. Asta nu înseamnă că nu există resentimentul malefic. Fosta prietenă îşi educă fiica în spiritul familiei monoparentale, spunându-i că tatăl ei îşi iubeşte mai mult tatăl decât pe ea. Iarăşi, tuşa e subtilă, de detaliu, fără încărcătură conflictuală.

Loial nouvelle-vague-ului şaizecist, Garrel filmează totul în legea cinemascopului (directorul de imagine este Willy Kurant, o fosilă-piesă de muzeu, care printre altele, a gândit Masculin féminin), largheţea cadrului avantajând apropierea intimă de actori, nimic mai potrivit pentru mizanscena foarte carnală a filmului. Fiecare scenă e gândită ca un trio sentimental – mama/noua prietenă – fiica – Louis, în care fiecare dintre cei trei are ceva de împărţit: un patrimoniu comun (cuplul originar), un sentiment de gelozie nescrisă – fiica pe o parte a mesei, noua prietenă de cealaltă, şi Louis în centru, până la lucrurile mărunte cum ar fi o pungă cu fistic împărţit pe o bancă din vreun parc de pe Champs Elysees. 

Şi încă un lucru care m-a (foarte) uns pe suflet a fost prestaţia Annei Mouglalis, de departe la cel mai bun rol al ei, o actriţă foarte foarte bună, care în sfârşit a dat şi peste un rol foarte intelecto (plus regia lui Garrel) care, din păcate, a fost victima prejudecăţilor directorilor de casting din cauza vocii (sindromul Delphine Seyrig încă mai e în funcţiune).

[1] Mettre le feu aux poudre – a pune ceva la loc sigur

la jalousie garrel emmerdeur la jalousie garrel emmerdeur_02 la jalousie garrel emmerdeur_07 la jalousie garrel emmerdeur_08 la jalousie garrel emmerdeur_16 la jalousie garrel emmerdeur_18 la jalousie garrel emmerdeur_20 la jalousie garrel emmerdeur_24 la jalousie garrel emmerdeur_26 la jalousie garrel emmerdeur_28 la jalousie garrel emmerdeur_54 la jalousie garrel emmerdeur_55 la jalousie garrel emmerdeur_57 la jalousie garrel emmerdeur_58 la jalousie garrel emmerdeur_59 la jalousie garrel emmerdeur_61 la jalousie garrel emmerdeur_78 la jalousie garrel emmerdeur_81 la jalousie garrel emmerdeur_83 la jalousie garrel emmerdeur_100
_________________________________
La jalousie
r. Philippe Garrel
Franţa, 2013