FILM: Ilo, Ilo, de Anthony Chen

ilo ilo tony chen emmerdeur

Anthony Chen nu inventează roata, dar o tunează perfect. Ilo, Ilo, Camera d’Or anul trecut la Cannes, e o melo-dramă onestă, cu pulpă narativă, şi cu trimiteri la contextul politic singaporez. Acţiunea, gândită în anii ’90, aruncă în scenă o familie middle-class, în contextul crizei economice asiatice, care se decide să contracteze serviciile unei bone tailandeze. Avem o mamă-cap-de-familie, îngenuncheată de munca de la birou (pistă care nu va duce la un eventual discurs muncă contra familiei; avem de a face cu un film cu tramă hiper-liberală, şi nu un film francez), un tată flasc, şi un băiat care îşi exteriorizează violent trăirile familiale.

Ilo, Ilo e şi un portret posibil al naţiunii, în care societatea singaporeză suferă de un grad de xenofobie pe care Chen o speculează la nivel de detaliu, nefăcând din el un scop în sine. Mai degrabă, e o elegantă plimbare printre jaloane, apropiindu-se de umor, de fresca familială şi politică, şi de drama pură, ultima îndulcind orice eventual exces. Bona filipineză, o sclavă modernă, pe care Chen nu evită să o catalogheze aşa: doarme într-un fals pat, îi sunt anihilate pornirile religioase (într-o societate atee), se bucură de o zi liberă pe lună, şi este pusă la colţ, marginalizată, atunci când se prezintă în faţa directorului de şcoală pentru a-i lua partea băiatului care îşi umflase un coleg, recent, sau nu i se dă voie să mănânce la aceeaşi masă cu ceilalţi invitaţi, la o onomastică.

Început cu o debandadă familială care se propagă în toate celelalte straturi ale poveştii, continuat cu o bonă care cade victimă sadismului băiatului, visceral la început, devenit simpatic pe parcurs (curiozitatea sexuală a copilului care se freacă de sânii tailandezei), se termină cu o relaţie de prietenie între cei doi, în timp ce restul universului se destramă. Pe bonă o cheamă Teresa şi face faţă asaltului de cazne la care este supusă, Ilo Ilo apropiindu-se prin asta de tipul visceralului austriacului Seidl, dar deturnat de melodia apropierii dintre cei doi. O anume scenă – pedepsirea elevului într-un ritual şcolar, sub ochii celorlalţi colegi – este tratată intenţionat într-un mod somptuos, în spiritul şcolilor nemţeşti producătoare de tineri nazişti. Trebuie ca Tony Chen să nu fi creionat doar o poveste simpatică, familială, ci un întreg expozeu societal.

__________________________
Ilo, Ilo
r. Anthony Chen
Singapore, 2013