FILM: La belle vie, de Jean Denizot

la-belle-vie 3

La belle vie (Veneţia / 2013) e un debut decent pentru Jean Denizot care promite câteva suprize pe viitor, şi care, e drept, aduce destul de mult tematic cu Running on Empty (r. Sidney Lumet, S.U.A., 1988). Însă microcosmosul filmului – un tată divorţat îşi fură cei doi fii şi le aplică o educaţie rurală, departe de mama şi poliţia careîi caută de foarte mulţi ani – se trage dintr-un topos mai larg care îşi are rădăcina în The Night of the Hunter (r. Charles Laughton, S.U.A., 1955), o rudă mai îndepărtată a unui gen de film care pune geografia în slujba mizanscenei, şi pe care eu îl identific sub numele de “filmele din Louisiana”. Vorbim de un amestec de zone mlăştinoase, loc sigur pentru marginali, excelent punct de plecare pentru road-movie-uri, thrillere cu urmăriţi şi urmăritori, dar şi o aplecare spre spaţiile largi, natură şi regăsire personală. Această ultimă componentă şi-a găsit ecoul şi în Europa, mai ales în ultimii ani, cu două exemple (recomandabile): Paradis perdu (r. Eve Deboise, Franţa, 2012) cu Pauline Etienne şi Les Géants (r. Bouli Lanners, Franţa, Belgia, 2011) cu Zacharie Chasseriaud.

Mai trebuie adus în dicuţie şi La fille de l'eau (r. Jean Renoir, Franţa, 1925), un film care pronunţa una dintre esenţele cinematografului – mişcarea -, în care apa devenea motorul întregii acţiuni. Asta se întâmplă şi în La belle vie. Acţiunea ia tempoul apei râului, pe malul căruia tatăl şi fiul se aventurează, şi în mijlocul căreia tabăra celor doi nomazi începe să devină animată de întâmplări imprevizibile. Unul dintre cei doi fii evadează din chingile izolării – acea la belle vie pe care Denizot o recită cu măsură; nu-i loc de contemplaţie impresionistă (pe care o sumedenie de regizori francezi o ridică la rang de estetică, stil autohton, dar deja răsuflat), nici de manipulări anxiogene – individul pierdut în sălbăticie (exploatat în special în cinemaurile eco-friendly, lipsite de imaginaţie, ale nemţilor şi scandinavilor). Rămaşi în urmă, tatăl şi fiul mai mic pornesc la drum, aventurându-se aşa cum au făcut-o de mulţi ani deja, pe jumătate fugitivi, pe jumătate aventurieri. E momentul în care confruntarea dintre cei doi are loc. Ce a fost trecut sub tăcere până acum, trebuie clarificat. Aşa apare tatăl, candid şi cu bune intenţii care se vede nevoit să se prindă de ultimele rădăcini când pământul începe să îi plece de sub picioare. Fiul cel mic începe să pună la îndoială modul de viaţă actual, iar tatăl să îl manipuleze disperat. La belle vie începe să devină din ce în ce mai lipsită de conţinut, fiind înlocuită de o cursă de supravieţuire: dacă şi ultimul fiu pleacă, tatăl trebuie să se predea poliţiei, fuga nemaiservind decât salvării propriei pieli.


__________________________
La belle vie
r. Jean Denizot
Franţa, 2013