FILM: Anni felici, de Daniele Luchetti

Un cinema în criză se întoarce întotdeauna cu faţa spre anii de glorie. E şi cazul italienilor. Cu Anni felici, Luchetti reexploatează motivele anilor ’70, precum un oftat după nişte „ani pierduţi, frumoşi” (nimic nu mai e cea a fost, nu?, bla, bla). Plotul e următorul: doi oameni se iubesc şi se urăsc, ea e casnica fără prea multe orizonturi mentale, iar el, un macho-artist, transgresiv (pentru că, nu-i aşa, arta trebuie să regleze conturile între o societate bătută în cap şi exploatatorii capitalişti, mercantili, etc.). Cuplul e secondat, evident, şi de plozi, doi la număr, unul dintre ei primind şi un Super 8 ca să filmeze cotidianul, să îşi exerseze mâna şi să devină, peste ani poate, şi un regizor strălucit (poate Luchetti însuşi). O, aceşti regizori sentimentali care vor să îşi mitologizeze originile, să se reevalueze drept mici genii încă de la vârsta la care nu aveau nici floci la subraţ! De fapt, divagând parţial, sunt două motive-fetiş la tipul ăsta de regizori: fascinaţia filmului şi originile ei, şi momentul în care au întâlnit prima pizdă. Motivele astea merg mână în mână.

Actorii sunt excelenţi - Micaela Ramazzotti, cu foarte multe jalonări în diverse registre, şi Kim Rossi Stuart. Nu acolo este problema, ci la scenariu, care pendulează între căi bătătorite (acceptabile la revedere) şi clişee. Avem revoluţie sexuală – cei doi acceptă să facă exerciţii de fizică cu cine vor; avem şi feminism, moment în care ea îşi dă seama că poate să fie independentă, să plece în sudul Franţei şi să o ardă cu alte feministe (într-un fel de tabără sectantă), unde începe şi o aventură amoroasă lesbi. Paradoxal, segmentul în care acţiunea se petrece în Carmague, în care masculul-alpha este eliminat din peisaj, şi implicit şi conflictul între sexe, este şi cel mai frumos (în termeni de reuşită), iertându-i plecarea din staţia de autobuz din mijlocul pustietăţii (pentru că, cum altfel, un teren pustiit privit din depărtare face bine la „imaginea filmului”, dar nu şi la logică).

Anni felici are muzică, are ruperi de ritm, are şi momente pasional-amuzante în stil italian, dar şi un final patetoid (anunţat încă de la început) care îl pune în coşul cu rateuri.

___________________________
Anni felici
r. Daniele Luchetti
Italia, 2013