Yôji Yamada şi un remake al “Poveştii din Tokyo”

Tokyo Family este un remake asumat după capodopera lui Ozu, Poveste din Tokyo. De altfel, regizorul Yamada e un vechi elev al lui Ozu, lucrând cu el prin aceeaşi casă de producţie, Shochiku. Acţiunea este adusă în zilele noastre, nucleul fiind păstrat, fiind operate doar câteva mici modificări de efect. Cea mai importantă este cea a nurorii, apariţie de netrecut cu vederea a lui Setsuko Hara în filmul lui Ozu, aici înlocuită cu prietena meziunului familiei, personaj care se dovedeşte, în final, onestă şi demnă de braţul fiului (cum altfel?). Mezinul e gândit în aşa măsură încât egoismul celorlalţi copii să iasă şi mai mult în evidenţă, dar şi să motiveze rostul unui reînvieri a scenariului lui Ozu în zilele noastre. De la o Japonie sărăcită complet, dar nelipsită de speranţă în viitor, ca în filmele lui Ozu, Yamada operează un upgrade important. Viitorul este incert – mezinul familiei lucrează cu ziua (în Occident, echivalentul e dat de oroarea numită „free-lancer”), nefăcându-şi planuri (Cum te vezi peste cinci ani?), ba mai mult, şi dialogul cu familia e şi mai îngreunat prin ezitarea prezentării viitoarei consoarte. 

Ca exerciţiu de stil, Ozu e acolo: o relaxare şi o uşurinţă de a spune o poveste simplă (inegalabilă), planurile studiate ale interioarelor – actorii prinşi de la nivelul podelei în multiplele scene de interior. Asta nu însemană că Yamada nu şi-a adus propriile arome în facerea filmului. În cazul morţii bătrânei, de exemplu, Ozu se folosea de o elipsă – familia este anunţată telefonic privind decesul, iar perspectiva celor bătrâni vizitându-şi familia din Tokyo se mută brusc spre cea a familiei venite pe insula natală. Yamada tratează detaliul mai frontal: bătrâna cade pe scări, urmând internarea într-un spital. E o confruntare între două filme făcute la distanţă de vreo 60 de ani, şi un răspuns posibil la cum prezentul istoric îşi pune amprenta pe un scenariu care se revendică de la firul ierbii. Altcumva, staţiunea balneară (loc comun în cinemaul japonez) e înlocuit de un hotel de cinci stele, cu meniu de cinci stele, de la fereastra camerei nemaivăzându-se marea, ci o imensă roată a unui parc de distracţii, luminând noaptea, în timp ce de pe holuri se aud vocile unor turişti chinezi gălăgioşi care se ceartă cu personalul.

Dacă e sau nu util un remake după Ozu (în termenii lui Yamada, asta însemnând reconstituirea scenă cu scenă a filmului original), în condiţiile în care filmele lui post-belice şi-au păstrat din modernitate, nu ştiu. Dar Yamada reafirmă cumva paternitatea ozu-iană a filmelor „de familie” contemporane, un fel de reîntoarcere la origini, şi reuşeşte şi să condenseze universul lui Ozu într-un singur film, de la Ohayô (Good Morning!), cu scena de început în care copilul se întoarce de la şcoală, în timp ce în planul secund se întrezăreşte maldărul de pâmânt al şinei de cale ferată, la Banshun (Late Spring) şi efectul clasei de mijloc care se bucură de un pahar de bere după muncă, preluată în filmul lui Yamada în scena bătrânului care îşi revede un vechi prieten, la barul unei bodegi de cartier.



________________________
Tokyo Family / Tôkyô kazoku
r. Yôji Yamada
Japonia, 2013