FILM: La Vénus à la fourrure, de Roman Polanski

S-a spus despre ultimul film la lui Polanski că ar fi un simplu teatru filmat, lucru complet fals. Folosindu-se de un mise en abyme, La Vénus à la fourrure are ca punct de inspiraţie o piesă teatru americană care, la rândul ei, se inspira din romanul lui Sacher-Masoch, actul de naştere teoretică a masochismului.

Dacă scoţi din calcul Knife in the Water (1962), în care Polanski făcea uz de un minimum de trei actori care se ciondănesc într-o barcă, rămâne recentul Carnage (2011) care avea ca obiect ideea de teatralizare a filmului. Precum în Carnage, unde primele cadre serveau drept introducere în spaţiul locativ al acţiunii viitoare – un apartament din centrul New-York-ului (filmat de fapt, în studio, în Paris), şi în Venus un travling într-o atmosferă francsiliană de iarnă oceanică ne deschide porţile unui mic teatru (Recamier, azi în închis) în care un regizor de teatru este pe puntul de plecare, dezamăgit de rezultatul castingului pe care tocmai l-a organizat. Pe sub ochii lui s-a perindat un grup de „luzăre”’, chiar şi o tipă cu aparat dentar. Cum ar putea ele să intre în pielea Vandei, cea cu blăniţă? În incinta teatrului îşi face apariţia o blondă „un peu too much”, a cărei prezenţă, în cinci minute îl înspăimântă pe regizor, cu fetişurile ei lingvistice – j’adore, énorme, putain de merde, genial. Cade în mrejele ei din momentul în care Vanda cea vulgară din realitate, cu aspect de petardă porno se transformă în Vanda din piesa de teatru, sofisticată, capabilă să inflameze negura sexuală a piesei.

Ideea schimbului de roluri, al confuziei dintre realitate şi personajul de teatru nu e nouă (cel puţin în spatial francez). Ce trezeşte însă spiritual cinic, chiar malefic al lui Polanski este umorul care ia naştere din ruperea de ritm: Vanda (Emmanuelle Seigner) şi regizorul Thomas (Mathieu Amalric) devin când actorii piesei, când actanţii propriei lor întâlniri. Prin magia raţionamentului piesei pe care o are în pregătire, Thomas povesteşte cum a fost fascinat de o mătuşă, experineţă din care a învăţat “că nu este nimic mai sensual decât durerea şi nimic mai excitant decât sentimental de a fi dominat (orig. envahissement)”. Vanda plusează, extrăgându-se piesei şi considerând că “Deci este o piesă despre cum un copil a fost maltratat.” Tonul confruntării devine şi mai puternic. Ca o ultimă suflare, regizorul aplică replica epocii (aceleia), în care oamenii erau mult mai introvertiţi, iar discuţiile puteau fi cu adevărat erotice. În final, cade îngenuncheat (la propriu) în faţa Vandei, devenind obiectul satirei work-in-progress (pe care Polanski o pune la cale folosindu-şi nevasta - Seigner).

Iar Dumnezeu l-a iertat, lăsându-l în mâinile unei Doamne.

Combinaţia Polanski-regizor şi Seigner-actriţă nu mi s-ar fi părut de-a dretul comică dacă nu m-a fi uitat la Premiile César, recent. La Canal Plus, într-o emisiune pre-show, cei doi sunt interpelaţi de un reporter. Seigner, cu vreo două capete mai înaltă decât Polanski, ţine să răspundă ea prima, deşi era clar, reporterul era interesat de prezenţa lui Polanski în faţa camerei. Ezitând, Polanski miroase interesul nevestei de a se posta la microfon şi îgână ceva de tipul “munca mea e irelevantă, ce au realizat actorii este important”. El era doar copilul maltrat de blăniţă.

la venus a la fourrure polanski emmerdeur la venus a la fourrure polanski emmerdeur_06 la venus a la fourrure polanski emmerdeur_10 la venus a la fourrure polanski emmerdeur_28 la venus a la fourrure polanski emmerdeur_33 la venus a la fourrure polanski emmerdeur_41 la venus a la fourrure polanski emmerdeur_49 la venus a la fourrure polanski emmerdeur_65 la venus a la fourrure polanski emmerdeur_68
______________________________
La Vénus à la fourrure
r. Roman Polanski
Franţa, Polonia, 2013