FILM: La bataille de Solférino, de Justine Triet

la bataille de solpherino emmerdeur

Justine Triet este tânără şi îi place să documenteze. Până acum, s-a dedicat doar documentarului, experienţă pe care a transferat-o şi în acest prim film de ficţiune, vizionar şi excelent. Exploatează un conflict pe care are curajul să îl demonstreze ca deschis reconcilierii. Tematic, urmăreşte confruntarea dintre doi foşti, cu copii la purtător. Laetitia e reporter la I-Tele (canal de ştiri francez), Vincent este proaspăt ieşit dintr-un spital psihiatric, şi vrea să îşi vadă copiii. Asta într-o zi fatidică: 6 mai 2012, ziua şi anul în care Sarko urma să fie decapitat simbolic în Bastilia, iar Hollande, „preşedintele normal”, va fi înscăunat regele republican. Ce face Triet este să exploateze nebunia stradală a zilei în care rezultatul celui de al doilea tur de scrutin urma să fie relevat şi să o plieze la confruntarea plină ochi de intemperii domestice dintre cei doi. Scenele de pe teren sunt filmate chiar în ziua alegerilor, cu mai multe camere pornite simultan. Nimic mai inspirat decât să te bucuri de figuranţi reali, de o stare de spirit greu de reconfigurat în ficţiune, mai ales în cazul unui film cu buget redus. Apropierea de momentul rezultatului scrutinului, cu la foule excitată din ce în ce mai mult (punctul care arde este strada Solferino), merge mână în mână cu un grad de agasare din ce în ce mai pregnant pe care personajele lui Triet îl resimt: Laetitia livrează mai multe transmisiuni în direct ţipând în microfon din mijlocul mulţimii, Vincent pleacă în căutarea ei pentru a protesta pentru că îi interzice să îşi viziteze familia, baby-sitter-ul, un student, exasperant mai tare şi mai tare de criminalele ţipete ale copiilor încă la vârsta biberonului. 

Acţiunea se încinge treaptă cu treaptă, în spiritul manualelor de film de acţiune. Amestecul de documentar şi ficţiune rimează perfect (stilistic, un pariu câştigat). Din intimitatea duminicală a apartamentului, se ajunge în stradă, pentru ca o dată cu lăsarea serii, totul să se decanteze, din nou, în interior, în spiritul soldaţilor care se înapoiază în inima taberei după o zi lungă de luptă. Această reducere a unui conflict de interes general – lupta electorală – la conflictul personalizat a doi oameni garantează un dinamism de care filmul observaţional e privat de cele mai multe ori. În plus, conotaţiile politice sunt lăsate deoparte (eventual, pot face subiectul unor eseuri îndepărtate de miza filmului), ba mai mult, sunt luate în derâdere, în final, când Vincent şi prietenul său stau într-un restaurant asiatic şi primesc întrebarea reactivă de la chelneriţa plictisită şi necunoscătoare de liberalism şi Adam Smith: „Avocatura e o meserie?”.

___________________________
La bataille de Solférino
r. Justine Triet
Franţa, 2013