FILM: The Grand Budapest Hotel, de Wes Anderson

GHB_6852 20130121.CR2

„Celui ce are, i se dă”, aceste cuvinte aflate în Cartea înţelepciunii pot fi adeverite liniştit de orice scriitor, îm sensul: „Celui ce a povestit mult, i se povesteşte.” Nu-i nimic mai greşit decât părerea, din păcate, foarte răspândită, că în mintea scriitorului lucrează în permanenţă imaginaţia, că născoceşte fără întrerupere întâmplări şi pveşti izvorâte dintr-un sac fără fund. În realitate, în loc să caute fără a găsi, el nu trebuie decât să se lase căutat şi va fi găsit de chipurile şi întâmplările ce-l caută necontenit pentru a face din el crainicul lor, bineînţeles în cazul că el şi-a menţinut mereu trează facultatea de a vedea şi pe cea de a asculta; cine a încercat adesea să pătrundă destinele, aceluia mulţi îi vor relata destinele lor. (Stefan Zweig, Suflete zbuciumate)

Zece ani de stat în Montmartre şi-au spus cuvântul asupra texanului petrolist, Wes Anderson. Cu The Grand Budapest Hotel recunoaşte explicit originile imaginaţiei sale. Pentru prima dată, Anderson pare să scoată capul pe fereastră, să îşi plimbe personajele şi acţiunea afară, să le dea drumul din lesă în lumea mare, ieşită din insuliţa imaginară a lumii andersoniene, şi să ia contact cu „the barbaric slaughterhouse once known as humanity”. E adevărat, parcul de joacă şi relaxare e un hotel, cândva o perlă a coroanei şi punct de neretat al elitelor.

Prima sursă pe care o explotează Anderson este ambiguitatea geografică: între tărâmurile barbare ale Estului şi Vestul care îşi trăieşte acei ultimi les Années folle. De altfel, întregul film pe acest conflict de bazează, pe un scenariu al temerii ca nu cumva dandismul, relaxarea, fetişul micilor plăceri să nu fie spulberate de invazia războiului, marcă a Mitteleuropei. Jean-Pierre Jeunet a fost primul care a exploatat încă de la începutul anilor ’90 (Delicatessen, La cité des enfants perdus) această estetică neo-nazistă de rit nou, care îşi găsise expresia cu mult mai înainte în cărţile unor Thomas Mann, Stephan Zweig sau Alfred Doblin sau în expresionismul cinematografic german. Dacă atunci ele vibrau o stare de nelinişte faţă de un duşman încă neidentificat, ce fac şi Jeunet, şi Anderson (european, azi, mai mult ca niciodată), este să ţeasă o estetică neo-nazistă ca replică la nazism însuşi, un fel de panaceu cinematografic în care Răul este învins prin propriile arme. Ori, Monsieur Gustave, şef peste angajaţiii hotelului, asta trebuie să apere: nu o afacere, ci un mode de vie, o ultimă baricadă a vorbei fasonate, o cochetăriei, a ritualurilor snoabe. Când este închis, temniţa începe să îi ia forma: prăjiturile, modul de adresare rămâne acela a unui servitor dintr-un local de cinci stele, iar terciul infect al puşcăriaşilor este „marketat“ drept o trufanda care merită încercată.

Meniul lui Anderson mai include: muzică inspirată din acordurile ex-austro-ungare (pusă la punct de Alexandre Desplat) şi un hotel-castel a cărui faţadă este redusă la o machetă precum în cărţile în relief pentru copii. Multă animaţie cu mijloace minime, în locurile menite a da sentimentul că acţiunea se derulează pe repede înainte. Asta se întâmplă în mai toate punctele în care partea “de acţiune”, care pe Anderson nu îl interesează în mod deosebit (vezi infantilismul scenei “Jocurilor Olimpice”), dar fără de care nu se poate într-un film dinamic cu urmăriţi şi urmăritori, singura scenă în care alege să filmeze totul în detaliu fiind cea a evadării. 

Există şi excese. Pedanteria verbală continentală a lui Monsieur Gustave se pliază perfect pe întrega formă a filmului, dar când Anderson simte nevoia să îi aplice printre replici şi un cuvânt de duh “americănesc”, efectul este acela de găinaţ căzut pe un costum nou şi bine croit. Scenele căutate îi pot fi reproşate pe drept, inclusiv scena “din muzeu”, iar preţiozitatea poate fi uneori enervantă, deşi cu mult mai bine calibrată ca în Moonrise Kingdom.

________________________________
The Grand Budapest Hotel
r, Wes Anderson
S.U.A., 2014