FILM: Un enfant de toi, de Jacques Doillon


Forniquer pour le plaisir, c’est une connerie stupefiante.

Comme je me sentais seul ce soir, et si tu es libres, je crois que la seule chose que je te peux proposer c’est du plaisir sexuel.

Plecând de la un scenariu mai vechi pe care Doillon nu a reușit să îl pună în practică din cauza lipsei de finanţare, ia naştere acest Un enfant de toi, selectat în Festivalul de la Roma, un foarte bun film despre debandada sentimentală a unui triunghi conjugal. Avem o femeie (Lou Doillon), încadrată de fostul soţ şi actualul partener, fiecare jinduind printre gratii la siguranţa relaţiei.

Având de a face cu un film semnat de Doillon, atunci ingredientele sunt previzibile: o tramă impregnată de decorurile middle-class-ului, mult dialog, un număr redus de personaje. Personajul central al lui Doillon a fost de multe ori cauza care a dus la categorizarea lui drept regizor al isteriei (doar parţial îndreptăţită), mai ales în perioada colaborării cu Jane Birkin. În Un enfant de toi, isteria e aproape inexistentă, turnura pe care viaţa conjugală în trei prinzând accente de-a dreptul comice. Femeia se implică într-o nouă relaţie, după divorţ. Numai că transferul amoros nu s-a produs complet, iar ea pendulează între trecutul şi prezentul punct fix. Nu e loc de psihologizare, lucru care face din filmele lui Doillon încă un punct de atracţie. Această plutire la marginea mării nu e explicitată, ci doar exploatată narativ prin foarte mult dialog. Treburile oamenilor mari cad teribil în derizoriu prin includerea în ecuaţia filmului intim şi de apartament a unui copil (rolul e extrem de prost jucat, lucru complet surprinzător în raport cu experienţa cu care Doillon o are în materie de lucrul cu copiii). Tensiunea relaţiilor dintre cei trei e mereu dezamorsată de reinterpretarea justă a fetiţei care pare să nu înţeleagă de ce părinţii ei, divorţaţi, şi-o mai trag din timp în timp, deşi e gata să accepte starea schizoidală de dragul exerciţiului.



_________________________
Un enfant de toi
r. Jacques Doillon
Franţa, 2012