FILM: Nymphomaniac, de Lars von Trier

Deşi lansat de abia anul ăsta, Nymphomaniac-ul lui von Trier pare să fi avut lansarea acum cel puţin un an, de când valul de teasing pornit din laboratoarele de marketing ale distribuitorilor au murdărit „piaţa comunicatelor de presă”. O manieră de a comunica enervantă, dacă nu chiar respingătoare, dar care dă apă la moară farsei cinice gândite de la un capăt la celălat, de la ce se promite publicitar, până la produsul final – filmul, singurul care ar trebui să conteze – care dovedeşte un contrast al aşteptărilor.

Confirmarea. Dacă mai era loc de dubiu, Lars von Trier a renunţat de foarte mult timp la calitatea lui de cineast, şi îmbrăţişându-şi noua meserie, aceea de agitator modest ca amplitudine (intelectuală), aflat într-o criză de personalitate îngrijorătoare, acel timp de hominid care, când nu mai crede în nimic, distruge totul. În Nymphomaniac, pornirile distructive iau forma radicală: e prima oară când e horărât să nu mai salveze nici urmă de aparenţă. În lumina ultimului film, Antichrist (2009) şi Melancholia (2011) se dovedesc, întârziat ce-i drept, a fi nişte farse (prima ratată prin ridicol, cea de a doua dusă onorabil până la capăt), lipsite de conţinut, menite doar să îi ocupe timpul danezului. Femeia pângărită, suferindă a păcatului etern, a remuşcării bolnăvicioase (Antichrist) sau depresia ca apocalipsă (Melancholia) erau doar aparenţe care au umplut pagini întregi de comentarii şi interpretări. Ba mai mult, din ce în ce mai mult, băiatul Lars pare să îşi asume poziţia de seul contre tous, poziţie care îi place, îi excită ego-ul şi îi potenţează personalitatea pe care o vrea cât se poate de excentrică.

Nymphomaniac reprezintă apogeul nimicului. Vândut drept film cu scene de sex explicit (propunere care atrage publicul necunoscător amestecat cu alte categorii de revoltaţi sau curioşi), ultimul film al lui von Trier e doar un experiment social (reuşit), având la final, ca bonus, şi proiecţia unui film „de artă” îndoielnic, dacă nu cumva, chiar prost. Pleacă de la premisa atracţiei pe care sexul o emană – povestea ieftină a unei nimfomane, dezvirginată la comandă la 15 ani de către un reparator de motociclete, şi găsită, acum, în momentul zero al filmului, lungită pe trotuar de un intelectual, burghez, cu ceai în casă, client fidel al băcăniei de la colţ, evreu şi virgin. Premisa e povestea: Decameronul lui Boccacio, amestecat cu biscuitul lui Proust (titlul fiecărui capitol trebuie să fie formulat în raport cu un element de decor din cameră), însă întâlnirea nu era posibilă dacă până la urmă, intelectualul în trecere nu renunţa să cheme poliţia – prima farsă a lui Las von Trier, şi primul indiciu că tot ce va urma nu este decât o glumă.

Comedia care salvează filmul. Bineînţeles că e foarte apetisant să te arunci în jocul interpretării recuzitei – nimfomana, victimă a ipocriziei sociale şi a propriilor demoni (baricadarea în casă, şi izolarea de orice obiect sexual reprezintă apogeul – referinţe ad literam la scaunele victoriene tapiţate întocmai pentru a masca colţurile falice), tema glossy a fetei prinse între dragoste şi nevoia de orgasm, intelectualul care citează din cărţi pentru a explica universul plin de acţiune al interlocutoarei – însă, toate astea nu sunt decât instrumente (foarte rudimentare, trebuie spus) pentru von Trier de a ridiculiza lumea contemporană, dar şi de a demitiza demersul creator, distrugând lumea, fără a mai pune ceva în loc (glontele din final). Singurul capitol la care von Trier străluceşte este comedia. În definitiv, Nymphomaniac asta este: o comedie genială având la bază premise de cea mai proastă calitate.

__________________________
Nymphomaniac
r. Lars von Trier
Danemarca, Franţa, Marea Britanie, 2014