FILM: Mes séances de lutte, de Jacques Doillon

Mes seances de lutte OK

Undeva, cândva, doi indivizi au filtrat şi poate au căzut în păcatul intimităţii pasagere. O Elle şi un Lui se reîntâlnesc după episodul care, pare-se, nu a rămas fără ecou, la ţară, în verde, unde ea îşi încheie conturile după moartea tatălui, şi de pe urma căruia speră să moştenească un amărât de pian dezacordat. Însă şederea e cu mult mai ofertantă iniţiatic. Vasăzică, o scânteie s-a produs mai demult, iar acum începe să pornească un întreg incendiu. Titlul filmului - Mes Séances de lutte- nu ascunde vreo mare figură de stil. Cei doi încep să se tachineze, până ce entuziasmul revederii dă în luptă fizică la propriu, precum doi pugilişti îndrăgostiţi sau analfabeţi amoros, neştiind să îşi arate tandreţea decât prin câte o sesiune de lupte romane. Filmul intră în fibrilaţie, mai mult şi mai mult. Pe parchetul casei, în covorul rulat, pe scări şi pereţi, în dulapul cu haine, pentru ca spre final, descărcarea fizică să atingă forma la care tindea încă de la început – sexul sălbatic în groapa cu nisip sau în apa mocirloasă a unui râu. Dar violenţa nu e doar rezervată fizicului. Când nu se bat sau nu şi-o trag, dirty-talking-ul serveşte drept supapă (iar în cazul dialogurilor, Doillon străluceşte).

E interesantă alegerea protagoniştilor de către Jacques Doillon. Sara Forestier, mai fresh ca niciodată, în rol de şoarece cu limba ascuţită, neînfricată până la prima labă de urs primită de la James Thiérrée, în rol de macho-paysan, greu de scos din pepeni.

Filmul nu are nimic fioros în el, şi nici dezgustător (nu e zona de acţiune a francezului). E o bună bucată de cinema pasional şi sensual, cu o frumoasă tuşă de teatral.