Blognotes: Ultimul film cu Catherine Deneuve şi puţin Rohmer

elle s en va

Elle s'en va (2013) e ultimul film în care Catherine Deneuve a jucat. “Jucat” ar fi mult spus, pentru că madame Deneuve nu mai joacă, ci se joacă, traficându-şi cumva statutul de femeie şi actriţă plictisită de lucrurile complicate (cunoscătorii ştiu de ce). Citisem cronicile din presa franceză de la Berlinala de anul trecut, foarte extaziate. Acum, nu ştiu dacă disonanţa cognitivă şi-a spus cuvântul, dar impresia mea a fost dezamăgire completă, mai ales pe fondul laudelor extaziaţilor (care să o punem pe „excepţia culturală”, partea foarte greu de pătruns de către un outsider). Deneuve joacă rolul unei cucoane bretone cu restaurant care, afectată de faptul că amantul şi-a luat tălpăşiţa, are un moment de vid mental şi porneşte la drum cu maşina (pe principiul belgiencei care vrea să meargă la gară pentru a-şi lua o rudă, şi ajunge, în final, prin Iugoslavia). Intervin rahaturile clasice: revedere cu fiica pe care nu a mai văzut-o de ani buni, şi cu plodul din dotare al cărui existenţă pare-se că a ignorat-o; un one night stand cu un puştan, contrabandist de tabac; mamă cu care îşi împarte dormitorul, uşor sclerozată, etc. Evident, e plăcut, ca de obicei, să o vezi pe Deneuve jucând. Dar buba se trage de la femeia-regizor care a gândit tot filmul, o spumă răsuflată de stiluri şi de genuri. Dintr-un film banal, pe care îl poţi ierta oricând, Elle s'en va apasă flagrant pe bec. În povestioară, intervine şi o reuniune a pretendentelor la titlul de Miss France, de acum şapte secole, prin care se număra şi personajul lui Deneuve. În punctul ăsta, filmul prinde conturul unui film cineverite, care probabil că ar fi funcţionat bine independent. Aşa că, ea se duce, iar o dată cu ea, şi filmul, pasabil de altfel (doar dacă nu cumva eşti curios de „Managementul ridului facial la Catherine Deneuve – studiu de caz”).

***

Am citit reportajul ăsta din Le Monde, în care un cartier rezidenţial de la marginea Parisului era anunţat cu surle şi trâmbiţe, promiţând o viaţă de mari satisfacţii paradisiace. Proiectul, azi, la mulţi ani, se dovedeşte încă un model de succes de ghetoizare locativă, în care modelul comunitarist se loveşte de individualismul tipic francez. Dar nu asta m-ar interesa pe mine în articolul respectiv, ci faptul că mi-a adus aminte că în respectivul complex se afla apartamentul unuia dintre personajele lui Rohmer. Vorbesc de L'ami de mon amie (Franţa, 1987), în care Blanche, o funcţionară la stat, locuia într-un apartament din corpul central, la fel de blanche, în căutarea vieţii perfecte. Toposul era tipic rohmer-ian.

ami de mon amie eric rohmer_15 ami de mon amie eric rohmer_16