Adieu, Parc şi Michael Kohlhass, de Arnaud des Pallières



Adieu (2004) aduce a Godard recent, ca stil, ca tematică, ca atitudine faţă de cinema. Două istorioare rulează în paralel, împărţind acelaşi cadru temporal, dar niciodată întrepătrunzându-se. De o parte, îl avem pe Ismael, un magrebian care, simţindu-se în pericol, vrea să se mute definitiv în Franţa. Îşi lasă familia în urmă, trimisă într-un loc sigur, în timp ce va comunica prin scrisori. Conţinutul lor e transparent. Vocea din off a lui Ismael dublează imaginea. De cealaltă parte, o familie - un tată pe patul de moarte, trei fii în viaţă şi un al patrulea pe punctul de a fi înmormântat - misterioasă, ajunge să dezbată existenţa lui Dumnezeu. Cu ocazia asta, după ce des Pallières puncta anterior o mică biografie fiecărui personaj, aşază la o masă personajele şi le oferă replici sau grimase care să exprime atitudinea faţă de religie. E un întreg dicţionar de poziţii: un tată (Michael Lonsdale) acum indiferent la conversaţie, închis doar în suferinţa generată de cel decedat; un fiu (Olivier Gourmet) al cărui statut de mic burghez e recondiţionat de afacerea cu chiloţi, pragmatic, uşor nemulţumit de ce a realizat, deşi lucrurile îi merg bine; un altul (Laurent Lucas) a cărui contracţii faciale îl dau de gol, pendulând între bulversare din cauza scepticismului religios al fratelui său şi interesul pe care îl acordă preotului de la masă (îşi caută punctul de sprijin, o confirmare a ceva în care să creadă sau a fost învăţat să o facă); un al treilea fiu (Axel Bogousslavsky), cupid, chiar naiv, inofensiv în lumea lui.

În Adieu, trei genuri se întretaie. Primele cadre sunt rezervate documentarului (des Pallières este, înainte de toate, un foarte bun documentarist), surprinzând facerea unui camion dintr-o fabrică de profil. Asamblarea, piesă cu piesă, suprinsă la detaliu, finalizată cu un camion care pare să fi prins viaţă (regizorul a folosit un şofer îmbrăcat în negru care să manipuleze maşina, manevrând-o în hală, părând a circula autonom), poate servi drept crez pentru viitoarea asamblare de cadre, de imagini, de sunet din Adieu. Pentru că, în ciuda distanţei dintre două poveşti care nu ajung să se condiţioneze în vreun punct, filmul pare un corp finit bine închegat, succes al cărui secret numai des Pallières îl cunoaşte. Video-jurnalul, în care este evocat mitul lui Iona (Ismael va spera la libertate, dar va fi înghiţit de burta balenei - un Airbus -  şi trimis înapoi în ţară), şi drama intimă de familie curg în paralel, nederanjant.

***

Parc (2008) are vocaţia filmului curajos, gândit să impună prestanţă, dar ratat complet. Reţeta ar trebui să îl fi transformat deja într-un clasic, asta însemnând că, în ciuda problemelor de structură (şi sunt infernal de multe), e vizionabil oricând. O familie aparent fericită locuieşte într-un ansamblu rezidenţial, Le parc. Asupra filmului va plana umbra lui Haneke (Funny Games), în momentul în care echilibrul (simulat) familial va fi dinamitat atât din interior, cât şi din afară. Să îl luăm, de exemplu pe tată (Sergi López). Sub masca confortului middle-class-ului tihnit, retragerea într-un cartier rezidenţial cu circuit închis, cu teren de golf, al weekend-urilor petrecute pescuind, a micului-dejun energizant la cămaşă albă, tatăl suferă de o angoasă a lumii de afară care îl împinge la izolaţionism. Ştirile de seară evaluează numărul de maşini incendiate din cartierele parisiene "cunoscute ca fiind sigure". Însă acest izolaţionism nu se opreşte doar la nivelul toposului. Va reacţiona dur la intenţiile fiului de a se lăsa de şcoală şi de a se muta "cu lumea".

Dacă intriga de mai sus e coerentă, expunerea filmului, scenă cu scenă, nu este. Arnaud des Pallières a preferat să nareze arbitrar, amestecând momentele narative, sperând că va impulsiona şi mai mult imprevizibilul. Suma bunelor intenţii este un film greu de desluşit, din care rămân o multitudine de scene mitice (dacă le iei individual), şi o idee ofertantă spusă prost.


***

Ecranizare a unui roman clasic german, des Pallières plasează povestea unui negustor de cai hughenot care îşi va căuta dreptatea în munţii Cevennes, la apusul Renaşterii şi răsăritul protestantismului. Aceste două momente sunt foarte importante pentru că vor marca modul în care îşi gândeşte francezul filmului. Departe de a fi vreo peliculă "istorică", mai mult, şi obosită, Michael Kohlhass este, din ce am văzut de des Pallières, cel mai convenţional proiect al său. Şi totuşi, povestea lui Kohlhass deschide câteva portiţe, nu de interpretare, pentru că unele observaţii sunt la nivelul evidenţei în film, ci de apreciere. Povestea lui Kohlhass, ai cărui cai sunt maltrataţi de fiul unui unui baron local pentru că refuzase anterior să plătească taxa de trecere a unui pod, ia forma unei pilde kafkiene cu final tragic. Îşi va căuta dreptatea în instanţă, pentru început. Neavând sorţi de izbândă, decide că este timpul să se revolte. Îşi formează o armată de ţărani care va lua cu asalt castelul baronului până ce cazul îi este soluţionat.

Opţiunile de mizanscenă sunt cel puţin interesante, urmărind o antiteză foarte subtilă între două falii ale aceleiaşi lumi. Religios, asta s-ar traduce între catolici şi hughenoţii protestanţi, cărora Biblia le este accesibilă, fiind tradusă din latină. Ca mod de viaţă, contrastul este şi mai puternic:  o fermă ordonată într-un cadru montan maiestuos şi curat, opusă unui castel închis şi insalubru (în scena de interior a  asaltului baronului, atmosfera e claustrofobică - momentul în care îţi aminteşti că ai în faţă un film despre medievalul jegos).

În definitiv, Michael Kohlhass e o reflecţie asupra dreptăţii. Un conflict se naşte: a porni să repari o nedreptate de unul singur, violenţa devenind un mijloc scuzabil în context, te poate arunca în cuşca cu lei. Lui Kohlhass i se recunoaşte dreptul de a fi despăgubit pentru pierderile suferite, dar va fi şi pedepsit pentru crimele la care a recurs. Kafka.