emmerdeur.ro: FILM: L'écume des jours, de Michel Gondry

Până să decidă Gondry să transpună romanul lui Boris Vian, au mai existat două tentative, după ştiinţa mea. Un L'écume des jours apare în 1968, realizat de Charles Belmont, acum deveniţi obscuri, şi filmul, şi regizorul. În respectiva versiune, Belmont se înscria într-un val şaizecizecist în care filmul era folosit drept mijloc de critică socială, multe dintre filmele astea fiind extrem de prizate la vremea aceea, dar azi, mare parte, netrecând testul timpului. Era o stare apocaliptică care ocupa fundalul, iar ca formă de expresie, de multe ori science-fiction-ul îşi făcea loc. Într-un context ca ăsta, o ecranizare a cărţii lui Vian era oarecum inevitabilă: o poveste de dragoste petrecută pe un fundal al unui război inexistent, dar de care toţi se tem. Filmul lui Belmont şi-a luat o libertate foarte mare faţă de firul narativ al cărţii. Miza o reprezenta forma, care trebuia să intre perfect în prezent şi să vorbească despre un cuplu care se elibera de constrângerile etichetei sociale. Ca un exemplu, Colin şi Chloé (devenită în cazul ăsta Alise) se cunosc nu la o serată dansantă, ci pe un câmp , într-un grup de eleve catolice, păzit de o călugăriţă.

Înainte să văd filmul lui Gondry, am fost foarte curios să aflu cum a gestionat în film "povestea de dragoste" în raport cu background-ul pre-apocaliptic (romanul lui Vian era scris departe de Europa pompată bine de nazişti). Pentru că trebuie subliniat, Gondry s-a antamat într-o ecranizare cât mai fidelă a cărţii, unde adaptarea stă doar în traducerea vizuală. Părea a fi omul potrivit pentru proiectul potrivit. Avea în foaia de parcurs La science des rêves şi La lettre, perfecte în exersarea melanjului dintre drama sentimentală, glisando actoricesc şi sensibilitatea unui geek faţă de roboţi. Din păcate, L'écume des jours e un mic fiasco. O dată, pentru că zelos, Gondry a vrut să pună totul pe ecran, literă cu literă, conform cărţii. E o liniaritate de care şi romanul suferă, şi pe care regizorul probabil a crezut că o poate învinge în lumea imaginilor prin trick-urile de inventică: dansurile deformate, piano-cocktail-ul, bucătăria high-tech. Problema este că personajele sunt lăsate de o parte şi se îneacă în acest concurs de detalii, foarte ofertante, dar devenite obositoare pe parcurs, şi chiar irelevante. Bineînţeles că scenele filmate în sediul Partidului Comunist din Paris sunt inedite. La fel, şi modul cum şi-a imaginat apariţia lui Jean Sol Partre. Nu mai pun la socoteală prestaţia lui Romain Duris, singurul capabil din distribuţie să mai clatine puţin filmul din forma lui plată. Şi totuşi, eleganţa retro nu ţine loc de poveste. Uşor, uşor, filmul pare să tragă de timp. Universul lui Vian e acolo, însă personajele lipsesc cu desăvârşire. Mă întorc la varianta din 1968. Acolo, Charles Belmont se concentra pe actori. Inventica era doar un fundal (privit azi, chiar ridicolă), dar în schimb, exista o tramă brizbrizuită, care la Gondry lipseşte. Când vremurile devin gri, apoi negre (singurul mod prin care Gondry reuşeşte să valorifice expresiv trecerea timpului şi căderea cuplului amoros din Raiul jazz în realitatea sumbră care spumega este coloristica din ce în ce mai palidă), filmul cade în ecuaţia lamentabilă a unei poveşti în care un obosit are grijă de o gagică la pat căzută. Şi cam atât. Curiozitatea mea, aceea de a vedea cum atmosfera distopică prinde contur în film şi cam cum s-a raportat Gondry la ea, nu îmi este satisfăcută.

Cele două "variante" nu fac valuri, asta e clar. Interesant este că mai există şi o variantă... japoneză, realizată destul de recent, lamentabilă de-a dreptul, în care elementele sci-fi sunt îndepărtate complet, lăsând în urmă o poveste romantico-japoneză exasperant de flască, cu o sumedenie de modificări conforme semioticii locale, cum ar fi, de exemplu, munca care, în romanul lui Vian era un element degradant, dar în schimb, pentru japonezi, lipsa ocupaţiei e tabu.

Am selectat câteva screenshot-uri pentru încântarea ochiului. Măcar atât.