[Octombrie e Special] João César Monteiro / Scurtă introducere

Pentru Monteiro, două forme de plăcere par să se întâlnească şi să coabiteze. Plăcerea culturală invită la o adevărată artă de a trăi, la un fel de hedonism al simţurilor (papilele gustative trebuie răsfăţate de o mâncare bună, ochii de un film bun, imaginaţia de o carte). Ideile trezesc simţurile, iar pentru Monteiro, o formă de cochetărie comsopolită trebuie afişată cu ostentaţie. Nu poţi să nu observi diferenţa de plasare a lui Monteiro în raport cu o altă personalitate cinematografică. Godard se raporta la artă ca la o manifestare exterioară a culturii, investind în ea rolul de protestatar, de apărător al culturii înalte. Monteiro, în schimb, este un mundan care îşi trafichează cultura generală, spiritul analitic, superioritatea culturală (privită drept concurs al unor factori favorabili) pentru a-şi dinamita înălţimea de la care priveşte lucrurile prin prisma educaţiei. Coborât printre oameni, priveşte frivolitatea umană prin ochii unui intelectual, şi ideile înalte prin ochii omului de rând. Vorbim de un joc pe care Monteiro preferă să îl practice, în detrimentul privirii de pe un piedestal. 

În spatele unui regizor relaxat, Monteiro ascunde o enciclopedie de referinţe literare, politice şi cinefile. Una dintre influenţele majore în filmografia sa este filmul mut: Murnau, Griffith sau Dreyer, tuşele mai mult sau mai puţin îngroşate de burlesc (în spiritul lui Buster Keaton). Nu de puţine ori face referire la Nosferatu. În Que Farei eu com Esta Espada?, în timp ce documentează atitudinea portughezilor faţă de trupele NATO recent instalate, Monteiro inserează cadre din Nosferatu, eine Symphonie des Grauens

Ca regizor, a debutat târziu. Filmul portughez, după 1970, începe să se revigoreze şi să fie drastic influenţat de nouvelle-vague-ul francez. Este perioada când însuşi Oliveira revine în spatele camerei, după o lungă perioadă de tăcere. Primele lui filme sunt realizate în spiritul rupturii cu tradiţia cinematografică. Quem Espera por Sapatos de Defunto Morre Descalço (Cine tânjeşte după încălţările mortului moare descălţat) şi Sophia de Mello Breyner Andresen sunt exemplele cele mai relevante: aplecarea spre personaj, figurile greu de uitat filmate frontal, ieşirea din cadrul studioului şi păşirea pe străzi, cafenele, gări şi în pagini de cărţi unde sunt scrise rânduri în loc de replici.


Que Farei eu com Esta Espada- monteiro emmerdeur Que Farei eu com Esta Espada- monteiro emmerdeur_10 Que Farei eu com Esta Espada- monteiro emmerdeur_11

0 comentarii:

comentează-te!