[Octombrie e Special] Jean-Claude Brisseau / Misticism şi Simone Weil

De regulă, filmul supra-realist e foarte riscant de pus în scenă. Sunt multe exemple în care realismul şi fiinţele de pe alte tărâmuri spirituale duc la rezultatul contrar, stârnind hlizitul. Nu e neapărat cazul lui Brisseau, care face uz de misticism, folosit de multe ori drept explicaţie (narativă) a legăturilor inexplicabile dintre oameni şi forţe nevăzute. Această metodă nu trebuie luată ca atarae. Brisseau nu este un mistic. Folosteşte misticismul ca formă romantică, plină de poezie şi extrem de filmică pentru a pune în scenă relaţiile psihologice dintre realitate şi transcendent.

Dacă în De bruit et de fureur (1988) aveam de-a face cu un misticism încarnat - un înger revelator care îi deschide ochii adolescentului pierdut în realitatea violentă (o comparaţie cu Los Olvidados al lui Buñuel nu ar fi forţată), sunt alte trei filme care conjugă trăirea mistică în filmografia lui Brisseau. Unul dintre acestea este Un jeu brutal (1983) care are în prim-plan un doctor (în spiritul expersionismului german), ucigaş în serie, aflat în situaţia de a pune în aplicare planul uciderii unor copii pe care îi consideră trimişi ai diavolului. De cealaltă baricadă se află fiica acestuia, adusă în casa familială după ani de internat, o fiinţă netrebnică în care ura faţă de oameni pâlpâie dezgustător. Prima întâlnire cu misticismul are loc în momentul în care doctorul se întoarce în casa mamei lui, aflată pe punctul de a muri. Femeia de casă îi spune că s-a trezit într-o stare de extaz, după un moment revelator decontaminat de frica de moarte (naşterea şi moartea sunt doar simple etape ale existenţei). Isabelle, infirmă, parcă suferind de un blestem al cuiva nevăzut, e supusă de-a lungul zilelor unui drum iniţiatic revelatoriu. Descoperirea trupului feminin (îşi vede guvernanta dezbrăcată, încearcă să se atingă în faţa unei oglinzi), a amourlui (se îndrăgosteşte de fratele guvernantei) o trimit spre calea revelaţiei. Intervine aici misticismul brisseau-nian, cel al sexualităţii regăsite ca punct de cotitură în devenirea fiinţei. În Noce blanche (1989) avem de a face cu acelaşi tip de misticism: o elevă de liceu (primul rol al Vanessei Paradis) porneşte dintr-un mediu precar, amoral, ghidată de un profesor de filosofie de care se îndrăgosteşte, pentru a primi, în final, revelaţia mistică. La Brisseau, misticismul nu este o doctrină. Cert spirit interogator, el va face din misticism un teren de bătaie pentru a apecula pe temă, şi de a-şi argumenta iraţionalul din scenariu. Legătura dintre profesor şi elevă poate fi privită şi de la suprafaţă, din punctul de vedere al unei poveşti imposibile de amor, această dublă-plasare faţă de subiect fiind cel care ar garanta şi succesul de public al filmelor sale. Dar dincolo, în pânza narativă, Brisseau împrumută câteva concepte misitice ale lui Simone Weil, cum ar fi cel de acceptare a morţii fizice după conştientizarea morţii spiritului. În finalul filmului, Mathilde Tessier îşi dă duhul într-o mansardă din Dunkerque, refuzând hrana (se spune că şi Simone Weil s-a sinucis practic prin înfometare). 

Céline (1992) vine să completeze construcţia speculaţiei mistice brisseau-niene. O asistentă medicală de provincie se angajează să aibă grijă de Céline, o tânără provenind dintr-o familie bogată, aflată pe marginea prăpastiei. Între cele două, se produce o apropiere prietenească. Practic, premisele de la care pleacă demersul mistic sunt de natură psihologică: o Céline depresivă pe de o parte, şi o asistentă medicală care vrea să îi ofere o mână de ajutor pentru revenire pentru că şi ea, cu ani în urmă, a trecut printr-un episod similar (şi în schimb, ea nu a avut parte de nimeni). Această apropiere dintre cele două duce la schimbări în metabolismul lui Céline. Plecată ca un joc fizic, contemplarea devine o cale de detaşare de realitate. E ironic, pentru că Brisseau gândeşte cel mai frumos film al său din punctul de vedere al toposului: un sat liniştit, o casă şi o grădină paradisiace, "où il fait bon vivre". Precum în precedentele filme, instrucţia e menită să redea individului raţionamentul de a trăi, însă, educaţia are şi un rol de parcurs pe coji de nucă, un fel de penitenţă de întreptare a eului exterior. În Un jeu brutal (1983), Isabelle primeşte întotdeauna o pedeapsă atunci când refuză să facă analiză pe text din Beaudelaire sau Prevert. Instrucţia are drept rezultat o trezire din animalism, văzut de tatăl ei drept o manifestare a diavolului, dar în final, infirma nu e doar educată în spiritul bunei purtări, ci trăieşte şi un moment de revelaţie umană care îi deschidă ochii şi să îşi vadă tatăl drept o fiară. Mai mult, în Céline, educaţia trupului (exerciţiile de yoga) sunt văzute de asistenta medicală drept un mod de revigorare a stării de spirit care îi va permite, ulterior, să îşi găsească un rost material. O pune pe Céline să cureţe grădina de bălării, îi cere să îi ţină evidenţa consultaţiilor. Mintea ocupată nu e suficientă. Lungile stări de meditaţie ale lui Céline o vor duce spre un misticism de tip "simone weil", în care eul se dematerializează, căzând în vid. Vidarea aduce cu sine detaşarea de tot ce este de sorginte umană: foloasele materiale pe de o parte, dar şi renunţarea la practica relaţiilor inter-umane. E o formă, spune Weil, de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Divinitatea nu poate fi percepută decât în momentul detaşării de eul material, într-o moarte clinică.


noce blanche brisseau vanessa paradis emmerdeur_19

0 comentarii:

comentează-te!