[Octombrie e Special] Jean-Claude Brisseau / Miza realismului primelor filme

Brisseau provine dintr-un mediul social destul de precar. Fiul unui femei de serviciu, nu are bani pentru a se înscrie la cursurile unei şcoli de film, ajunge profesor şi este trimis într-o şcoală într-.o suburbie parisiană. Într-o vreme în care invazia magrebiană îşi făcea prezenţa dar şi după apariţia cartierelor-dormitor HLM (programul francez de locuinţe sociale), Brisseau începe să vadă că anumite schimbări sociale au loc, iar lumea începe să fie invadată de copii lăsaţi singuri, împinşi în braţele violenţei.

Două filme din filmografia lui ar putea fi categorisite drept "films de banlieu", primele de acest tip din istoria filmului francez (apărute, astfel cu mult înaintea lui "La haine" al lui Kassowitz). Dar ar fi rudimentar să să includ primele lui filme într-o astfel de categorie, asta pentru că La vie comme ça (1978) şi De bruit et de fureur (1988) sunt multi-faţetate şi invită la o sumedenie de unghiuri de interpretare. Asta este şi specialitatea lui Brisseau: amestecul de stiluri, deturnări de sensuri şi melanjuri tematice.


Falsul realism. În ambele, există în mai mică sau în mai mare măsură un background social precar. În La vie comme ça, Agnes îşi abandonează studiile pentru a se muta împreuna cu prietena ei, Florence, într-un apartament din Bagnolet, la marginea Parisului. Agnes este fiica unei femei de serviciu dintr-un cinematograf şi îşi găseşte de lucru în biroul unei companii producătoare de produse chimice. În prima zi în care cele două fete calcă pe treptele complexului de blocuri, o întâmplare fără prea multă importanţă are loc. O femeie se sinucide, aruncându-se de la etaj. În acelaşi timp, un individ agitat începe să alerge prin parcarea blocului strigând că vrea să înveţe să trăiască, în comparaţie cu restul omenirii care se complace în statutul de cadavre umblătoare. La acest spectacol care pare să fie lipsit de raţiune, tratat în cheie minoră în raport cu viaţa de birou şi de apartament a celor două, concură şi aerul de delicvenţă din jurul cartierului. Bande de magrebieni atacă pensionarele prin beciurile blocului sau trecătorii sub ochii nepăsători ai celorlaţi. Acest naturalism al filmului de cartier mărginaş nu trebuie luat ca atare. Brisseau apelează la aceste exagerări violente pentru a pune în lumină falsa realitate la care oamenii se expun. Există o teamă niciodată categoric verbalizată care ţine de un suprareal pe care indivizii îl iau drept realitate. Un delir în care cu toţii sunt îmbarcaţi, pe care cei vechi "în meserie" îl iau ca atare, cei noi (precum Agnes şi Florence) nu îl pot decoda pentru că vin din afară (din lumea în care există discoteci, cinematografe şi cărţi), şi cei care se trezesc dar care strigă în van. Acest delir este şi mai vizibil în De bruit et de fureur, în care un copil se întoarce în apartamentul mamei sale (niciodată acasă, şi cu care comunică prin bileţele lăsate pe un panou) şi este înscris la o şcoală de cartier. Şcoala şi cartierul trăiesc şi ele în acest delir al violenţei, cu mult mai frontal tratat, din care şi Bruno începe să se îndoape încet-încet, sub introducerea malefică a lui Jean-Roger (un rol absolut fenomenal pentru François Négret). Jean-Roger trăieşte într-o familie delirantă: un tată care îşi lasă copilul să se uite la filme porno în timp ce pe pereţi are un poster cu Rambo, şi care îşi acuză fiul cel mare (echivalentul mult mai dezvoltat ca personaj al individului care striga disperat în curtea blocului din La vie comme ça) că vrea să îşi părăsească familia pentru o pizdă, ba mai mult, lucru scandalos, să îşi ia şi un job. Personajul lui Bruno Cremer e halucinant şi aduce a trântor periculos din comediile belgiene. Această inversare de valori - violenţa domestic-prietenoasă faţă de fiul cel mic - (trage cu o armă în timp ce fiul trece pe un hol, nevasta acceptă această stare tensionată în casă precum ar fi ceva banal, îi spune fiului cel mare că ar trebui să ţintească mai jos în viaţă iar banii şi libertatea îi vor fi garantate) - reformulează realitatea prin distopie ancorată în prezent.

Eroticul supra-realist şi transcendentul. Există un raport între real şi supra-real (în cazul ăsta, celor două revenindu-le conceptele de normal şi de anormal, în condiţiile în care am accepta că demersul regizorului în cauză este şi unul moral) pe care Brisseau vrea să îl pună în valoare. În La vie comme ça, realul nu e explicitat de la început, scenariul neprevăzând informaţii anterioare venirii celor două fete într-un cartier de blocuri pentru a pune faţă în faţă realiatea celor două şi noua realitate găsită pe teren. În schimb, opune stării de realitate defectată o scenă lirică, în care Agnes se dezbracă într-un colţ de parc înverzit, un fel de paradis ferit de ochii celorlalţi. Este singurul moment pe care Brisseau îl vrea drept frântură de realitate, şi îl tratează ca atare. Însă realitatea este înghiţită. Agnes găseşte soluţia suicidară de a ieşi din febra supra-realului. În De bruit et de fureur în schimb, ieşirea lui Bruno din împuţiciune e mai brutală şi mult mai bine temporizată. Ieşirile în gaşcă cu Jean-Roger, furatul bicicletor, farsele din clasă au tipologia unor întâmplări adolescentine captivante. Pare că punctul de vedere al camerei ţine cont de ochii infantili ai lui Bruno. Apoi vin scenele din apartamentul lui Jean-Roger total contradictorii, filmul începe să se afunde în brutalitate din ce în ce mai deranjată, iar Bruno este eliminat din gaşca de foc a cartierului (condusă de Mina), semn că normalul se estompează iar copilul nu mai poate juca după noile reguli. În schimb, Bruno are viziuni supranaturale: un înger umbând pe holurile apartamentului, misterios şi erotic, singurul supranatural pe care Brisseau îl consideră admisibil, cel al imaginarului, al visului, al iniţierii. O dată cu acest film, apariţia misterioasă a unui înger va deveni trademark în cazul lui Brisseau.

0 comentarii:

comentează-te!