[Octombrie e Special] Jacques Doillon / Cupluri în criză

După ce s-a făcut remarcat cu Les doigts dans la tête, şi după un proiect livrat ca "executant" (Un sac de billes), Doillon se dedică unei teme-forte a filmografiei sale: cuplul amoros. Dacă am încerca să găsim sursele psihologizării personajului feminin în cinemaul francez, Doillon ar trebui luat ca punct de reper. Însă valoarea filmelor lui - o variantă din hexagon a lui Ingmar Bergman - stă în faptul că tuşa psihologică este discret trasată, lăsând doar camera să suprindă realitatea, şi nepermiţând actorului să facă uz de explicaţii teatrale ale stărilor. Realitatea pe care Doillon vrea să o execute vrea să fie una autentică. Filmul are valoare de catharsis pentru regizor, iar actorul, principala poartă spre a înţelege o situaţie dramatică, este folosit drept cobai al propriilor sale tensiuni psihologice. Nu sunt puţine cazurile în care actorii folosiţi au un background vulnerabil care poate fi manipulat de mâna lui Doillon în sensul obţinerii rezultatului dramatic scontat. Însuşi Doillon îşi trafichează propria biografie atunci când joacă în propriile filme.


În La femme qui pleure (1979), o lansează pe Dominique Laffin (rolul îi era dedicat iniţial lui Catherine Deneuve, dar care refuză tocmai pe motiv că îi era frică de manipulatorul de stări Jacques Doillon) în rolul unei femei care suferă de pe urma despărţirii de un bărbat care o părăseşte pentru o alta. Doillon contruieşte intriga în jurul unui trio care ajunge să locuiască sub acelaşi acoperiş (filmul a fost filmat parţial în casa de la ţară a lui Doillon, din Alpii provensali). Dominique reacţionează la această stare de fapt tulbure în maniere de diferite: gelozie (nu se poate împăca cu prezenţa noii femei), răzbunare şi porniri ucigaşe (încearcă să dea cu maşina peste noua companioană a fostului soţ), dorinţă de răzbunare, nevoie de tandreţe şi fugă de cei care vor să se apropie (fuge de acasă de mai multe ori), porniri auto-distructive şi pierderea respectului de sine (o disperare pe care vrea să o bulverseze prin sex). De la o melo-dramă  în trei, La tentation d'Isabelle (1985) plusează: două cupluri puse faţă în faţă. Bruno şi Isabelle îi întâlnesc pe Alain şi Lio. Alain este un fost iubit al lui Isabelle. Acelaşi joc al geloziei, răzgândiri, găsirii consolării amoroase în braţele celui care rămâne liber.

Evident, Doillon a şi ratat filme, cum e cazul unui La fille prodigue (1981) sau unui La pirate (1984). În ambele filme, rolul principal e susţinut de Jane Birkin, cu care regizorul era căsătorit la acea vreme. Eşecul s-a datorat tuşelor melo-dramatice asupra cărora Doillon pare să fi pierdut controlul. În La fille prodigue, eşecul amoros e folosit drept punct de plecare pentru dezvoltarea unei istorii a relaţiei incestuoase dintre tată (Michel Piccoli) şi fiică, frânată în subconştientul relaţiei familiale. Tatăl are o amantă. Mama iese din decor folosind o călătorie şi o naştere drept alibi. Rămâne în urmă o fiică care încearcă să se apropie de tată şi să îşi pună în aplicare fantezia erotică deviantă legată de tatăl său. Eşecul demersului duce la violenţa bulversantă a iraţiunii: Anne îşi împinge tatăl în braţele amantei, facilitând întâlnirea intimă, ca un semn de revoltă personală auto-destructivă. Acest laitmotiv e des întâlnit la Doillon. A funcţionat şi în La femme qui pleure, va fi reluat şi în filmele recente, cum ar fi Carrément à l'Ouest (2001).

Şi pentru că tot am menţionat La pirate, iată o secvenţă care mi-a plăcut mie în mod deosebit:




0 comentarii:

comentează-te!