[Octombrie e Special] Jacques Doillon / De-a v-aţi ascunselea sentimentală. Dialoguri şi fapte

- Spune-mi ceva!
- Ce vrei să îţi spun?
- Ceva inofensiv. 
(frântură de dialog din "La vie de famille", r. Jacques Doillon, 1985)


Logoreea e parte din filmele lui Doillon. Noi avem o vorbă: vorbeşte ca să nu adoarmă. Cam asta se întâmplă şi cu personajele lui. Dialogul ţine în priză personajul într-o lume faţă de care simte că trebuie să se explice, să se motiveze, să acopere temeri imaginate sau să reacţioneze în avans faţă de un posibil interlocutor. E o lume complicată cea a personajelor lui Doillon, lumea care răbufneşte printre rânduri, în sute de confruntări prin conversaţie. Gestica îşi are şi ea locul, nu e dubiu, dar vine întotdeauna doar să confirme doar ce un privitor inteligent sesizează din "acţiunea" vorbelor, primele, incomparabil mai puţin elegante faţă de cuvintele însele. 

Cuvintele provoacă şi ele răni precum cuţitul de la picioarele personajului jucat de Jane Birkin, în La pirate. Dar până acolo, dialogul trece printr-un banal pact de non-agresiune, unde părţile beligerante evită să se rănească una pe cealaltă. Părţile doresc să îşi cucerească inamicul, dar pe calea ezitării şi a fricii. Fiecare nu doreşte să se apropie prea mult de celălalt pentru a nu se alege cu un refuz, dar, în acelaşi timp, vrea să îşi primească confirmările de care are nevoie (vezi 1 şi 2).

la fille de 15 ans Jacques Doillon emmerdeur
1.
la fille de 15 ans Jacques Doillon emmerdeur_07
2.
Dacă acceptăm ecuaţia doillon-iană "victimă-călău", sunt gesturi-laitmotiv care trădează nevoia de confirmare amoroasă. Sărutul este unul dintre ele. E gestul suprem, prin care victima e sigură că nu mai are cale de întoarce, iar călăul (slab) devine convins că a pus piciorul pe un nou teritoriu. Vorbim de o stare amoroasă care trebuie să fie confirmată nu pe plan sentimental, ci prin act. În La drôlesse (1979), sărutul e menit să confirme relaţia până atunci platonică dintre François şi Mado. În La fille de 15 ans (1989), Juliette vrea să îl ameţească pe Willy, tatăl iubitului ei, să îi dea o lecţie, să îl seducă, iar poi să îl abandoneze. Iar pentru asta, trebuie să îi "ofere" sărutul. Cum bine se observă, acest joc de-a "cerutul prieteniei", nu funcţionează doar în cazul adolescenţilor în pubertate. În La pirate, Jane Birkin (dezorientată) este împinsă de personjul lui Philippe Léotard şi sărutată (forţat) în semn de ultimă şansă de a o cuceri (vezi 3 şi 4). Însă cel mai bun exemplu de morală a sărutului se găseşte într-un film mai recent, Le premier venu (2008). Întregul tablou ar suna cam aşa: Camille (Clémentine Beaugrand) este urmărită de un poliţist de provincie, suspectând-o că a fost violată de un looser (cunoscut) local, dar nu recunoaşte. Evident că nu avem de a face cu vreo investigaţie poliţienească. Camille se împrieteneşte cu poliţistul şi încearcă să îl convingă că este îndrăgostită de presupusul violator, oferindu-i şi argumente pe care le consideră  îndreptăţite. Într-o altă scenă, nevoia de bani o împinge pe Camille să îşi ofere trupul unui agent imobiliar, spunându-i însă că este dispusă să facă sex, dar nu şi s-o sărute (vezi 5, 6 şi 7). 

Dacă primele filme ale lui au un ton sobru (uneori, şi uşor angoasant, à la Bergman), cam după anii '90, Doillon începe să se apropie din ce în ce mai mult de paradigma rohmer-iană, cu un dialog artificial şi dând o notă de "conte" fiecărui film, cu accente satirice. De aceea, în Le premier venu, realismul doillon-ian al situaţiei e cu mult clintit şi înlocuit cu un soi de comedie umană.

jacques doillon la pirate Jane Birkin Maruschka Detmers_14
3.
jacques doillon la pirate Jane Birkin Maruschka Detmers_15
4.
le premier venu jacques doillon emmerdeur_05
5.
le premier venu jacques doillon emmerdeur_08
6.
le premier venu jacques doillon emmerdeur_11
7.

0 comentarii:

comentează-te!