Les FILMS: Heli, de Amat Escalante

Spre deosebire de Sangre (preferatul subsemnatului) şi Los Bastardos, Heli este un copil mare, născut totuşi cu o malformaţie. Escalante e un maestru al comediei negre, amestecată cu o viziune nihilistă asupra existenţei, lucru care este uşor transpus şi vizualiceşte. Cu ultimul lui film, a vrut să dea lovitura: să pună cap la cap premisele unui film "cu buget", fără limită în expansiunea scenariului.

Heli şi familia sa trăiesc într-o pustietate semi-aridă, suficient de percurtantă şi pentru modul lor de viaţă. Tatăl este eternul absent (ca prezenţă), nevasta trece printr-un sindrom post-natal refuzându-i lui Heli orice atingere. Banalul cotitidian, pe care Escalante are răbdarea să îl ia la puricat cadru cu cadru, este rupt de relația amoroasă a surorii cu un puștan înrolat în armată, care o cere în căsătorie și fură drogurile unui gangster local. E momentul în care filmul începe să arate a pseudo-thriller cu mafie mexicană, narcotice, ofiţer de poliţie exhibiţionist şi exploitation. Aici intervine şi problema cu filmul lui Escalante. E un regizor care are capacitatea de a face uz de puterea de sugestie a unui element mărunt, un act violent de exemplu, fără a avea nevoie de timp de pregătire. În Heli, în schimb, violenţa tratată e prezentă volumic în exces, iar pentru foarte multe momente, scenele de violenţă îşi pierd raţiunea de a fi prezente. Altfel, problema nu o reprezintă violenţa pe care mexicanul o tratează frontal, fără menajamente, ci dozajul.

E cert că teza filmului care ar încerca să arunce o lumină asupra sistemului criminal într-un Mexic împânzit de carteluri cu propriile legi (care nu au nicio reţinere să nu falsifice factorii de rezistenţă ai Statului - vezi în Heli, poliţia-comando) nu este credibilă. Un astfel de sistem defect poate cel mult să îi folosească drept sursă de inspiraţie şi frustrare. În schimb, Escalante se foloseşte de o poveste personalizată a unei familii folosită drept cobai în faţa unui regizor care pendulează cu foarte mare siguranţă între cinism la cruzime. De aici şi farmecul lui Escalante. Şi totuşi, în Heli nu mai poate fi vorba de o asemenea perfecţiune. Timpii morţi din care zvâcnesc gloanţe scurte şi eficiente de şoc sunt înclouiţi de un scenariu care ţine pedala de acceleraţie pe un şir de violuri la adresa moralităţii. Ar exista şi teza că Heli vrea cumva să confrunte limitele anduranţei spectatorului în faţa unor scene de violenţă nudă, lucru care ar funcţiona în anumite condiţii. E clar, tema cu care se confruntă filmul este cea de banalizare a simţurilor. Personajele lui Escalante sunt prinşi într-o muţenie. Violenţa devine atât de banală încât nu mai este simţită la cotele ei reale. Tatăl se întoarce acasă de-abia salutându-şi rudele, omorându-şi timpul între televizor şi radioul portabil. Însăşi sora lui Heli pare să fie amorezată, dar atunci când este vorba să îşi exteriorizeze sentimentele, o face dintr-o inerţie, impinsă parcă de cineva de la spate.

Singura scenă de-a dreptul remarcabilă, cu Escalante în formă, este cea a arderii sacilor cu droguri, moment urmat de un scurt decupaj cu un puştan care se apropie de pupitrul conferinţei de presă şi încearcă, fără rezultat, să îndruge ceva.

___________________
Heli
r. Amat Escalante
Mexic, Franţa, 2013

0 comentarii:

comentează-te!