FILM: Camille Claudel 1915. Ultimul suferind dintre nebuni

Ultimul film al lui Dumont produce o premieră. Este pentru prima dată când regizorul distribuie într-un rol principal un actor profestionist, ba chiar cu o carte de vizită imensă. Evident că foarte ciudat să treci din barca actingului neprofesionist şi să te laşi, tu ca regizor, pe mâna unei actriţe hiper-cunoscute, cu un onorariu serios, cu o armată de oameni care să negocieze pentru tine termenii apariţiei. Nu onorariul actorilor i-ar fi pus probleme (în definitiv, prezenţa pe afiş a unor nume cunosute încurajează orice producător să îţi finanţeze filmul), ci handicapul actorului uşor de identificat, care intră în contradicţie cu menirea filmului dupontian, accea de a declina o idee, şi nu de a-şi pune în evidenţă actorii din film mai mult decât este nevoie

Binoche nu are machiaj. Şi nici filmul, în ansamblul lui. Pentru a o integra perfect în lumea nudă a lui Claudel, Dumont îi evidenţiază ridurile faciale, îi anulează ţinuta pentru ca din banalitatea aparentă a prezenţei, să ţâşnească personlitatea actoricească a lui Binoche. Cadrul în care pictoriţa Claudel, închisă de familia ultra-catolică, burgheză şi afectată de război, într-un sanatoriu, e rece. Impresionismului - atât de uzitat şi în cinematografie în astfel de teme - îi opune un auto-izolaţionism decorativ - incinta unei mănăstiri. 

Dumont schimbă şi regula aseptică, zgârgită de a filma. Guillaume Deffontaines e directorul de imagine care lucrează pentru prima dată pentru el. Planul-secvenţă e eliminat, scenele fiind cu mult mai franjurate, mai inventive şi atente la spaţiu. Foarte multe scene sunt lucrate pe trei paliere: actorul-obiect în prim-plan, actorul-subiect în plan secund şi "ceilalţi" în plan îndepărtat, care dau o notă de geometrie frumoasă care explică şi starea de fapt a personajului. Claudel e în conflict cu sine, dar şi cu ceilalţi interlocutori. În fundal, întotdeauna se întâmplă să se găsească vreun colocatar al spitalului, minţi frânte, retardaţi nativi (nebuni reali) şi călugăriţe fără identitate. Claudel e ultima suferindă dintr-o curte plină cu nebuni. Spre deosebire de ceilalţi, ea îşi simte singurătatea, izolarea şi nevoia ( cu greu satisfăcută) de a ţine legura cu cei de afară. 

Dacă prima parte a filmului bate pasul pe loc - descriind mediul şi antagonizând starea mentală a lui Claudel cu feţele roase de carie, de defecte din naştere, de sunete nebuneşti ale femeilor fără nume debarasate de propriile familii -, spre final, lucrurile se încing, prin apariţia fratelui, un burghez obsedat de ţinută şi de Dumnezeu, un bolnav şi el în felul său (se crede un fel de trimis al lui Dumnezeu - vezi scena carnală à la Claire Denis, în care îşi contractă musculatura)

În definitiv, Camille Claudel 1915 nu e un film biografic; există foarte puţine informaţii despre anii de "detenţie", lucru care i-a permis lui Dumont să facă un film speculativ în stilul său propriu. Rezultatul este un film greu de digerat, dus în spate de Binoche (ca în vremurile bune), angoasant dar fără urmă de şocant

E interesant de urmărit şi modul în care Claudel (varianta Binoche) pluteşte în ecuaţia dumontiană şi cum Bruno Dumont face un tur de forţă în ceea ce priveşte expresia umană. Feţele inexpresive, cretinoide, distrate de nebunie, fascinate de idioţenie potenţează stările de extaz (există chiar un moment precum în  Hadewijch, fata care trăieşte revelaţia divină prin intermediul unui cânt dumnezeiesc dintr-o catedrală, fiind înlocuită de Binoche fascinată de nebunia formelor a două nebune care sunt puse să joace o piesă de teatru). Dincolo de asta, avem o exaltare a unui frate, zâmbind pe sub mustaţă, parcă îmbătat de graţia divină şi privirea ironică a călugărului. 


Extra-info: 

1. Nevând legătură cu filmul: în Bucureşti există şase sculpturi care au fost confirmate a fi relizate de Camille Claudel. Trei se află în colecţii particulare, iar alte trei prin debaralele Muzeului Naţional de Artă, neexpuse (lucru care spune multe despre integritatea curatorilor români). Între timp, dincolo de faptul că Claudel poate fi văzută la Rodin, în Orsay şi la Orangerie, cea mai mare colecţie de Claudel vor putea fi văzute începând cu anul viitor în Nogent-sur-Seine, unde se construieşte un muzeu dedicat doar operei ei (aviz amatorilor).
2. Mai există un "Camille Claudel", realizat prin anii 1980, cu Adajni (unii zic, nebună la propriu) şi Depardieu în rolul lui Rodin. Dar este din altă categorie.

camille claudel 1915 dummont emmerdeur_53 camille claudel 1915 dummont emmerdeur_54 camille claudel 1915 dummont emmerdeur_55 camille claudel 1915 dummont emmerdeur_56 camille claudel 1915 dummont emmerdeur_64 camille claudel 1915 dummont emmerdeur_87 camille claudel 1915 dummont emmerdeur_90 camille claudel 1915 dummont emmerdeur_91 camille claudel 1915 dummont emmerdeur_107 camille claudel 1915 dummont emmerdeur_112 camille claudel 1915 dummont emmerdeur_119 camille claudel 1915 dummont emmerdeur_120 camille claudel 1915 dummont emmerdeur_126 camille claudel 1915 dummont emmerdeur_129 camille claudel 1915 dummont emmerdeur_139 camille claudel 1915 dummont emmerdeur_152 camille claudel 1915 dummont emmerdeur_154 camille claudel 1915 dummont emmerdeur_155 ____________________
Camille Claudel 1915
r. Bruno Dumont
Franţa, 2013

0 comentarii:

comentează-te!