FILM: "Sueño y silencio". Cum găseşti o roşcată într-un film alb-negru?

Prin 2008, remarcam La soledad, un bun exemplu de cum seriozitatea unui subiect precum moartea şi singurătatea sunt puse în aceeaşi barcă cu experimentul vizual şi curajul narativ. Sueño y silencio, realizat de acelaşi Jaime Rosales, un catalan care chiar are ceva de spus în zona filmului intelectualiza(n)t, chiar dacă mai puţin reuşit în materie de robusteţe, are în prim-plan un cuplu de spanioli mutaţi la Paris care se confruntă cu decesul uneia dintre gemenele-proprietate-personală, şi cu desincronizarea familială post-acceident. Femeia îşi revine greu din şocul pierderii, în timp ce bărbatul se comportă, contrar aşteptărilor, indiferent. 

Ce funţionează perfect la Rosales este simbioza dintre stil şi tematică. Ambele bucurându-se de atenţie, niciuna nu invadează pe cealaltă într-un mod în care să îşi proclame întâietatea. Stilistic, spaniolul anihiealză relieful cromatic - care în momentul declarării doliului familial, devine şi mai unutil - folosind alb-negrul, nesuferit, depersonalizat, făinos de-a dreptul, care face ca materialul să nu se mai distingă unul de celălalt. În sensul ăsta, sunt două scene care stau martore: în una, un travling (singurul din tot filmul) conduce camera de filmat prin sălile unei viitoare clădiri de birouri a căror formă geometrică nu o poţi distinge decât prin conturul umbrelor; o a doua, este cea a scenei de pe plajă, unde nisipul plajei cu greu se distinge cu greu de apele puţin adânci ale lacului. Planul fix deturnează vizualul în momentul dialogului. Plăcerile imagisticii sunt lăsate deoparte în momentul în care dialogul intră în scenă. Sunt 5-6 scene de dialog în care camera pare să fie fixată aleatoriu la nivelul persoanjului interogat, interlocutorul discuţiei fiind tratat marginal, prezenţa-i fiind remarcată doar printr-o mână, un vârf de nas sau o mişcare bruscă care face posibilă intrarea în cadru.

Sueño y silencio este şi un film al camerei care îşi caută obiectul. Camera, însă, nu trebuie neapărat să îl şi găsească, pare să spună Rosales. De aceea, poate, a ales să îşi trateze întregul film în termenii albului şi negrului. Să facă posibilă dispariţia obiectului, sau cel puţin să pună reale probleme în a-l găsi. Iar atunci când consideră că a ajuns la finalitatea găsirii lui, să îşi dea seama că nu e demn de remarcat. Lucrul ăsta se întâmplă în cazul travlingului de care am amintit mai sus. După ce camera pluteşte prin încăperile clădirii, în final, pare să îşi fi găsit destinaţia, însă obiectul nu e remarcabil, nu îşi merită cele 2 minute de travling steril: doau un grup de ingineri discutând proiectul de construcţie.


sueno y silencio emmerdeur_11 sueno y silencio emmerdeur_33 sueno y silencio emmerdeur_60
sueno y silencio emmerdeur_22 sueno y silencio emmerdeur_23 sueno y silencio emmerdeur_25 sueno y silencio emmerdeur_38 sueno y silencio emmerdeur_39
sueno y silencio emmerdeur_53 sueno y silencio emmerdeur_56 sueno y silencio emmerdeur_57 ______________________________ Sueño y silencio r. Jaime Rosales Spania, Franţa, 2012

0 comentarii:

comentează-te!