O umbră de nor. Miştouri

Jude crede că "să facem mişto de Românistan!" încă mai e cool. Eu nu cred, şi oricum, chiar dacă ar mai fi cool, oportun, creativ să te mai afunzi încă în balcanismul autohton, puţini poate mai au har sau energie să îl transfere şi în peliculă. Aceste cuvinte fiind spuse, să intrăm în profunzimile scurt-metrajului mai-sus menţionatului şi să lucrăm pe materialul clientului.

Un popă de Bucureşti (o specie aparte) este sunat să citească unei bolnave o rugăciune. Cobărând din maşină, îşi şterge sudoarea, jinduieşte la cele lumeşti (ar vrea o Aloma), se înfrânează, în timp ce pe fundal se aude o manea de la vreun casetofon. Muzica nu e diegetică, e pusă la montaj. Jude nu era convins că balcanismul bucureştean transpiră doar prin cele filmate, şi atunci manipulează realitatea filmică - o dată, şi privitorul - a doua oară, care probabil se va hlizi, inima-i va bate cu putere, şi probabil, în final, îşi şi va spune "Chiar aşa se întâmplă!".

Pătrundem în clasicul interior jude-ian: un apartament dintr-un bloc din centrul capitalei, unde cuconiţe middle-class plâng isteric la capul (în curând) defunctei. Filmul ia forma unei parabole româneşti: popa care îşi spune rugăciunea şi care intră în conflict cu nepoata defunctei, acuzându-l că a incantat bucata care nu trebuia; un bărbat care se fereşte de popă ca de dracul.

Inutilitatea scurt-metrajului de faţă nu se trage nici din caricaturizarea situaţiei (subiectul nu ar fi chiar atât de lipsit de oportunităţi), nici a personajelor amplasate ca pe o tablă de şah, fiecare menit să răspundă câtorva trăsături de caracter sociale. Inutilitatea, sau mai degrabă, eşecul vine din şablonarea dialogurilor şi sterilitatea lor. În contextul ăsta, un scurt-metraj de tipul ăsta nu se ridică cu mult peste pastilele cu tâlc pe care Călinescu le filma zilnic pe Pro, acum mulţi ani.

Singurul care se ridică peste film este actorul Alexandru Dabija, în rolul preotului, care ar merita să îşi găsească locul în fimul românesc.

0 comentarii:

comentează-te!