FILM: "NO", de Pablo Larrain. Pinochet faţă în faţă cu publicitatea




Santiago 73, post mortem şi Tony Manero sunt două titluri precedente ale lui Pablo Larrain, iar No, ultimul său film, ajuns şi în România la un an după ce a fost lansat în Chenzina caneză, vine să completeze o trilogie foarte originală despre anii în care Chile era cufundată în dictatura militară a lui Pinochet.

Abordarea lui Larrain e una de proximitate. Nu se aruncă asupra unei priviri de ansamblu a istoriei unei ţări şi nu trasează judecăţi. În schimb, extrage din mediul abiotic viciat o poveste, un erou şi o acţiune care trebuie rezolvată, timpul istoric nefiind neapărat ilustrat, descris ci mai degrabă folosind drept decor. Larrain se distanţează de termenul politologic de "dictatură militară". În definitiv, Chile în vremea lui Pinochet era un creuzet de contradicţii: crime, abuzuri, segregare socială, cholos crucificaţi, dar şi o sumedenie de vibraţii consumeriste (S.U.A. îşi luase la acea vreme rolul de forţă-umbrelă asupra Americii Latine) traduse prin hiper-libertinajul în materie de show de televiziune. Să nu uităm de protagonistul din Tony Manero care era influenţat de filmele disco ale lui John Travolta.

În acest creuzet de linii sumbre şi iluzii ale libertăţii - unii folosesc sintagma antică "pâine şi circ", menită să distragă atenţia oamenilor de la maşinaţiunile din spatele cortinei, în timp ce pe scenă are loc un show menit să satisfacă poftele - No îl aduce în prim-plan pe omul care a stat în spatele unei campanii politice de succes care a avut drept deznodământ căderea regimului Pinochet. Suntem în 1988. La presiunea americană, Pinochet iniţiază un referendum popular prin care oamenii urmează să decidă dacă vor sau nu să mai rămână preşedinte. Printr-o astfel de mişcare, convins fiind că va câştiga, Pinochet şi aparatul său de stat primeau confirmarea democratică şi recunoaşterea internaţională. René Saavedra e un tânăr publicitar care se angajează de partea celor care vor să se opună continuării mandatului lui Pinochet. Ia naştere campania "NO", folosind drept logotip un curcubeu în culorile tuturor forţelor politice existente.

Primul lucru pentru care Larrain optează este de a lucra subtil identitatea publicitarului (interpretat perfect de Gael García Bernal). René nu este un activist sau un tânăr angajat. La observaţiile activiştilor din Partide care se plâng că spoturile publicitare nu au nimic din nervul revoluţionar pe care şi-l doresc şi că multitudinea de abuzuri pe care Pinochet le-a comis nu îşi găsesc locul în argumentaţia de campanie, René reacţionează cu răceală. Oamenii nu vor reacţiona mai înţelept dacă le vorbeşti despre trecut în termenii nedreptăţii. Aceia care au avut de suferit de pe urma dictaturii sunt limitaţi ca număr, iar restul nu va rezona la un astfel de mesaj. Însă cu toţii vor visa la un trai mai bun, indiferent că suferă de pe urma trecutului sau sunt indiferenţi dacă Pinochet va rămâne sau nu în funcţie. Campania ia aspectul unei argumentaţii Coca-Cola care pune în scenă nu realitatea la care trebuie să reacţionezi ci realitatea publicitară la care masa tinde.

O altă alegere pe care Larrain o bifează este accea de a filma întregul film cu mijloacele tehnice disponibile sfârşitului anilor '80. Rezultatul e o imagine patinată veridică care se pliază perfect pe calupurile publicitare (reale) cu care este piperat întregul film.

__________________________
No
r. Pablo Larrain
Chile, 2012

0 comentarii:

comentează-te!