Après-TIFF: "Call Girl". Perfect!



Inspirat de un fapt real care a zăpăcit electoratul social-democrat suedez în anii '70, Call Girl are în centru un scandal cu iz politic în care sunt implicate prostituate, deminitari de prim-rang şi Servicii Secrete. O cucoană pune la punct o reţea de "call-girls", sub acoperirea umbrelei de "baby-sitters", menită să satisfacă plăcerile mai-marilor Statului.

Mikael Marcimain nu s-a inspirat doar dintr-un fapt real, dar şi a preluat o întreagă stilistică a filmelor de spionaj a acelor ani, un adevărat studiu pe care a avut ocazia să îl finiseze şi în calitate de secund pentru Tinker Tailor Soldier Spy. Însă ce m-a interesat foarte mult în Call Girl (filmul în sine te împinge să faci asta) este modul în care a îmbinat povestea personală a unei protagoniste - o fătucă minoră, lăsată pe mâna serviciilor sociale, de către mamă - şi întregul mediu social şi politic de ansamblu. Pe de o parte, motivul fetei părăsite şi lăsate pe mâna statului să se descurce, căzute ulterior în mâinile traficului de pizdă proaspătă, nu e romantizat. Dimpotrivă, peregrinările fetei sunt tratate cu o răceală care te ţine departe de orice compasiune. Pe de altă parte, contextul acţiunii - răsturnările de situaţie, o anchetă pornită de un tânăr (cum altfel?) poliţist - impun ritmul abracadabrant al unui film care evită să devină tezist (şi reuşeşte perfect), şi să stea în limitele unui thriller aparent conpiraţionist. De fapt, conspiraţia nu există: nu o să fii pus în situaţia de a-ţi confirma opinii despre un mediu politic canceros (de exemplu).

Call Girl e şi o declinare a limitelor pe care procesul de hiper-liberaliberalizare al unei societăţi le întâlneşte atunci când trece peste o barieră, şi cade în aberaţie legislativă din exces de democraţie.



__________________________
Call Girl
r. Mikael Marcimain
Suedia, 2012

0 comentarii:

comentează-te!