Après-TIFF: Paradis: Speranţă. Prietenul meu din tabăra de vară




Când mama îţi este plecată în Kenia, visând la falusuri de africani, tu, o supraponderală, eşti aruncată într-o tabără de slăbit - un' doi, un' doi - alături de alte fete. Eşti virgină anatomic, dar în rest, ai cunoştinţă despre toate. Ţi se dilată când îl vezi pe medicul taberei în coupé-ul negru iar din acel moment speri să te faci remarcată.

Ultimul film din "Trilogia Paradisului" e uşor cam atipic pentru cinemaul lui Seidl. Evident, vizualiceşte urmează aceeaşi reţetă: centrul de interes - personaj, element de decor, acţiune - cade pe centrul cadrului. Mai punem în ecuaţie şi amplasamentul acţiunii - o tabără într-o clădire austeră, cu mozaicuri pe pereţi - şi avem imaginea cimpletă. Ce îl face deosebit faţă de celelalte filme din trilogie este folosirea unor nuanţe suprarealiste (foarte ambigue) şi o privire relativ umană, foarte foarte non-seidl-iană.

Dragostea imposibilă dintre minora blondă şi îndrăgostită şi medicul viril-germanic nu ia aspectul unei relaţii maladiv-cinice (aşa cum ne-am fi aşteptat). Medicul se fofilează în faţa avansurilor fetei în ciuda elementelor de intimitate autentică - ascultatul inimii cu stetoscopul, durerea de stomac imaginară sau schimbul de informaţii biografice - pe care Seidl are grijă să le îmbrace într-o formă greu de explicat în cuvinte de observaţie ridiculizantă. Cu toate astea, relaţia prinde cu adevărat tuşe umaniste. Pe de o parte, bărbatul nu comite asaltul sexual asupra copilei (deşi maşina trasă spre nişte boscheţi cam asta ar indica), ci o târăşte în pădurice, unde, în centrul cadrului, se aşază la orizontală alături de ea şi contemplă. Scena în sine se apropie foarte mult de un suprarealism cu care mai cochetează şi regizorii din Şcoala de la Berlin. Pe de altă parte, compasiunea ia locul dezgustului. Nu e niciun secret, filmele lui Seidl cochetează cu o formă de xenofobie şi alte boli sociale care le fac greu de digerat. În filmul de faţă,  un fir de compasiune îşi face locul. Comportamentul adolescentei nu e ridiculizat (dacă vorbim de o ridiculizare, ar fi valabilă doar la nivelul socio-comportamental al celor din tabără, ca grup), fiind, în schimb, privit cu o destul de surpinzătoare gentileţe.

_______________________________
Paradis: Speranţă / Paradies Hoffnung
r. Ulrich Seidl
Austria, 2013

Citeşte şi despre:

0 comentarii:

comentează-te!