Après-TIFF: Gloria. Flashdance la 50 de ani



Gloria este o damă-bine, la vreo 50 de ani, căreia îi place viaţa. Divorţată, cu ceva copii la activ, aşezaţi la casa lor, întâlneşte un domn-bine care îi place: dansează la fel de mult, o duce la paintball, la salturi cu coarda; în general, femeia are parte de toate activităţile potrivite unei adolescente îndrăgostite. De fapt, de aici se trage şi charisma şi a personajului, şi a filmului în sine. Filmele anterioare ale lui Sebastián Lelio erau despre adolescenţi mai mult sau mai puţini pierduţi. Gloria devine un astfel de film, cu o femeie trecută de prima tinereţe, pusă în ipostaza unei adolescente întârziate. E o formă de manipulare la mijloc, dar treci peste ea. Finalul e apoteotic.

Nu am putut să mă abţin şi să nu îl compar cu Poziţia copilului. Diferenţele sunt mari, iar bilele albe cad în bolul filmului sud-american. În Poziţia copilului, toată forţa filmului cade pe umerii unui singur personaj care a avut norocul de a fi interpretat de o actriţă potrivită. În jurul personajului ei, filmul face cunoştinţă cu vidul. Celelalte personaje sunt aproape inexistente ca funcţionalitate. În Gloria în schimb, lumea din spate are viaţă şi îşi găseşte sensul: bărbatul de care a divorţat, fiica care a rămas gravidă cu un suedez care trăieşte în Suedia, etc. Cam aşa se construieşte un film bogat în volum şi un personaj a cărui identitate vrei să fie ceva mai mult decât câteva trăsături de caracter pe care marşezi pentru că (poate) nu vrei să rişti mai mult. Oricum, Dacă Poziţia copilului, Gloria şi Viaţa unui culegător de fier vechi au fost cele mai bune filme din competiţia berlineză, am mari dubii de calitatea selecţiei, care bate din aripi în jurul mediocrului.

___________________________
Gloria
r. Sebastian Lelio
Chile, 2012

0 comentarii:

comentează-te!