FILM: Locul poeziei în "L'âge atomique"




Sinopsis (vulgarizat): Victor şi Rainer se întâlnesc într-o seară pentru o sesiune de clubbing parisian. De-a lungul unei singure nopţi, realizează că banlieu-ul din care se trag nu e doar unul geografic, ci şi identitar. Cei doi par a fi ultimii adolescenţi-poeţi ai unei generaţii captive.

Helena Klotz, fiica lui Nicolas Klotz, debutează cu un lung-metraj experimental curajos, în tradiţia deja împământenită a lui Philippe Garrel, Leos Carax, doi dintre regizorii care au păstrat ştampila nouvelle-vague-ului francez şaizecist pe de o parte, iar pe de altă, care au explotatat o poezie urban-parisiană. Adăugând şi un sentiment de înstrăinare (transpusă sincer în cinematografie de Gus van Sant  sau Pasolini, de exemplu) şi un fantastic negru în stilul lui Jean-Paul Civeyrac (exemplul cel mai bun e chiar ultimul lui film, "Des filles en noir "), Klotz a reuşit un proiect intimist şi elegant vizual.

Esenţa narativă. Filmului i-au fost reproşate multe lucruri, printre care şi lipsa de consistenţă narativă, lucru care, aparent, ar putea sta în picioare. Doi tineri care fac un tur al cluburilor, segmente întregi acoperite de synth-pop şi adolescenţi băuţi clătinându-şi măduralele în ritm cu muzica, şi un final destul de uşor expediat - toate nu sunt mărci ale vreunei mari originalităţi în scenariu. Dar dincolo de structura asta simplificată prin vorbe, Klotz operează nişte motive de mare profunzime estetică.

Vizual şi muzical, "L'Age atomique" e un regal. Pelicula, filmată cu un Canon, surprinde un Paris manipulat coloristic, în care lumina, umbrele, fumul de ţigară sau flash-urile laser prind în volum, sunt defazate, prind viaţă. E o lume care prinde viaţă în plin realism vizual şi se topeşte în el. Rainer, cu un aspect de vampir tras la faţă, chiar îl întreabă pe Victor dacă crede în fantome. Muzical, banda-sunet e desincronizată, manipulată subtil - în scenele din club, pe timpul dialogurilor, muzica pare să se oprească, de parcă schimbul de replici s-ar (re)produce într-o lume paralelă.

Non-conformiştii florentini. Dialogurile sunt apropiate de stilul dramatic. Epoca lui Shakespeare pare să îşi fi găsit sălaşul în secolul 21, în gura celor doi prieteni de spadă, veniţi dintr-un alt timp, dar îmbrăcând moda de azi. Experienţele pe care Victor le are cu două fete de-a lungul serii fatidice confirmă distanţa dintre Era Atomică şi cea a Cavalerilor Versurilor: în una dintre scene, Victor se apropie de o Julietă plângândă, vorbindu-i despre cum pura întâmplare a făcut posibilă întâlnirea dintre ei, iar fata îl pălmuieşte; într-o alta, o loretă dintr-o staţie de transport public încearcă să îl agaţe şi să îl ducă la ea acasă. Cei doi trăiesc într-un romantism aproape gotic, dar suficient de stilizat pentru a nu cădea într-un kitsch violent.

În definitiv, ce merită urmărit în "L'Age atomique"? Tocmai modul în care dramaturgia lirică fuzionează cu existenţialismul actual, realismul e camuflat într-un film fantezie minimalist (sau invers).

"L'Age atomique" a primit în 2012 premiul "Jean Vigo", un fel de furnizor de pedigree de primă mână pentru filmele debutanţilor care au ceva de spus în cinematografia franceză.

______________________
L'âge atomique
r. Helena Klotz
Franţa, 2012