"Can". Adopţie à la Turk


Can vorbeşte despre doi oameni - Ayşe şi Cemal - care încearcă să înfieze un copil. Nu ea, ci el este de vină de pe urma diagnosticului de infertilitate. Dar într-o Turcie hiper-virilizată, să spui că ai nu ai fost în stare să faci un copil cu femeia cu care te-ai căsătorit, mai ales în pătura de jos - a femeilor de serviciu şi lăcătuşilor-mecanici - nu e văzut cu ochi buni de comunitate. Ayşe şi Cemal se hotărăsc să mimeze o sarcină: el va anunţa totul cu surle şi trâmbiţe la o masă dată de o altă familie-prietenă, iar ea se va preface că este cuprinsă de miracolul facerii, purtând un brâu, ascultând sfaturile bătrânelor în pauza de masă, cum că dacă dă din picioare va fi băiat, dacă nu mişcă, va fi fetiţă. Ayşe nu ştie ce va fi. Nu barza îi va decide soarta, ci traficantul de copii fără acte.

Veţi spune că filme cu bărbaţi infertili, cu turci care îşi bat nevasta sau poveşti cu copii înfiaţi aţi mai văzut, lucru care nu e departe de adevăr. Numai că Rasit Çelikezer, regizorul, ştie să folosească potecile deja bătătorite pentru a-şi declina povestea dintr-un alt unghi. Şi reuşeşte. Ce se întâmplă când unul dintre membri dezertează din viaţa conjugală? Cemal pleacă fără urmă, iar Ayşe rămâne cu un copil de care, în definitiv nu a fost niciodată ataşată, poate pentru că nu a fost niciodată pregătită pentru rolul de "mamă", dar poate şi pentru că nu există un cordon ombilical veritabil sânge-din-sângele ei. Acum filmul începe să îşi arate forţa.

Rasit Çelikezer nu abodează liniar povestea. Segmentele de dinaintea şi de după înfiere se intersectează plăcut, asigurând un suspans captivant şi evitând clasica acoladă în timp, mascată de un "x ani mai tâziu". Atmosfera filmului e destul de bine încălzite: naturalismul-realist estompat, în ciuda camerei mişcate, în avantajul unei opere îngrijită vizual.

________________________
 Can
r. Rasit Çelikezer
Turcia, 2011