FILM: Poziţia copilului (r. Călin Peter Netzer, România, 2013)


Răzvan Rădulescu revine pe cai mari, cu, probabil, cel mai voluminos scenariu al său, după Moartea domnului Lăzărescu. E un moment aparte: mica istorie a filmului „de tip nou”, se confruntă cu încă un moment nodal, acela al debarasării de tentaţia pildelor balcanice, existenţialiste, al umorului de situaţie, pentru a se deda, pentru prima oară unui film care teoretizează „facerea unui personaj”, cum i-aş spune eu. Nu mă refer la personajul Luminiţei Gheorgiu, o mamă posesivă al cărei sistem de operare a rămas în era Windows 98, care nu mai poate face stilului flegmatic, agasat al fiului, care vrea să se rupă ombilical de familie, dar nu poate pentru că pentru asta îţi trebuie curaj. O să fac referire la personajul interpretat de Bogdan Dumitrache, fiul, al cărui identitate este conturată în absenţă. E facerea personajului prin prisma celorlalte personaje. E ca într-un exerciţiu de simulare astronomică: poziţia unui astru în funcţie de Soare. De aici, probabil, şi tilul filmului. Nu aş merge pe pista „filmul care vorbeşte despre relaţia ombilicală dintre o mamă şi fiul ei”. S-au făcut în zona asta nenumărate filme, cu mult mai ofertante, de-a lungul timpului. Ce ne-ar interesa este drumul pe care o mamă îl parcurge pentru a-şi cunoaşte fiul, sau dacă vreţi, modul în care un personaj (fiul) prinde contur (capătă o poziţie) în raport cu celelalte personaje şi în funcţie de situaţie.

Poziţia copilului are o formă ciclică, care practic confirmă ce am ţinut să spun anterior. Se deschide printr-un dialog în care mama i se confesează surorii, plângându-se că fiul nu vrea să îi mai vorbească, că s-a încurcat cu o femeie care are un copil dintr-o altă căsnicie. Dezamăgirea de la începutul filmului e total întoarsă în penultima secvenţă a filmului, cea în care Cornelia, în casa părinţilor copilului mort, îşi surprinde fiul în cu totul altă lumină: e fiul creativ, bun la suflet, care ar face totul pentru alţii. Nu sunt puţine momentele în care o poţi bănui pe femeie că încearcă să expună o imagine dezirabilă a fiului ei, aşa cum şi-ar fi dorit ea să îi fie odrasla: anterior, declara că „i-am luat şi Herta Müller, şi nu a pus mâna pe ea”.

Tentaţia lui Netzer, observată şi în Medalia de onoare, e aceea de a puncta dramatic scenele prin stiluri total diferite (în Medalia…, scenele de apartament se apropie de un realism dintr-un singur plan, în timp ce cele de exterior, sunt mai zaharisite „montajistic”, reţetă ratată în cazul acesta). În Poziţia copilului, stilul este mai compact, confruntările de la personaj la personaj abordând planuri-contraplanuri, de regulă, stinse cu momentele de solitudine ale Corneliei, tratate dintr-un singur plan (Cornelia în baie, Cornelia-detectiv în apartamentul fiului). Această diferenţă de abordare nu mai e trasă de păr, se pliază perfect pe un ritm alert, cu momente de respiro.

Singura scenă care cred că nu îşi mai avea locul în economia filmului este cea din cafenea: Cornelia şi „Laurenţiu”, (domnul), se întâlnesc să încheie o afacere care ar fi cheia scăpării fiului de sub acuzaţiile copilului. Deşi cu bune intenţii inserată (lupul mâncat de un alt lup, mama care îşi foloseşte fiecare pistă în avantajul personal), scena e uşor penibilă, şi scoasă din tonul filmului. Are rolul de a turna şi mai multă explicaţie peste naraţiune, „ca să fie clar totul”. Ori, reconstituirea accidentului aduce a „Poliţist adj.”; vorbesc, evident, de scena biroului comisarului de poliţie, şi a lecţiei de DEX. Iar pentru că filmul este unul despre oameni, şi nu despre concepte (definite în ton de parabolă comică ca în cazul lui Porumboiu), iar Cornelia nu este un poliţist (Dragoş Bucur) care aplică doar ce scrie la Cod, ci o vulpe şireată, cu conexiuni, scena suferă de aditivi sintetici.

Luminiţa Gheorghiu face filmul de la un capăt la celălalt.

0 comentarii:

comentează-te!