FILM: Jagten / The Hunt (r. Thomas Vinterberg, Danemarca, 2012)

Tramă lipsită de originalitate. Un bărbat, educator într-o grădiniţă, este acuzat pe nepusă masă de molestare de minori. Totul pleacă de la minciuna fetiţei unor buni-prieteni de familie. Treptat, toţi îl pun la zid: directorul grădiniţei, colegii, părinţii copiilor, iar apoi întreaga comunitate.

E drept, subiectul nu are nici un fel de originalitate, iar Vinterberg, nici el, nu dă semne că a depus vreun efort în mizanscenă, pentru abate filmul din nota banalului. Ba mai mult, Jagten are şi o structură conformă cu un film de public, dezvoltând exact chichiţele dramatice necesare pentru o melo-dramă, şi nimic mai mult. Motivul vinovatului-fără-vină nu oferă nimic spectaculos. La un efort simplu, cred că fiecare om poate să înşire o listă de zece titluri în care protagonistul este ostracizat de comunitate pentru vreun „defect”.

Aşteptările sunt mari în cazul lui Vinterberg, mai ales că el, alături de von Trier, puneau bazele Dogmei, mişcare cinematografică aşa-zis „extremistă”, devenită ulterior doar mişcare de marketing, şi recent intrată în analele glumelor între cinefili. Spre deosebire de Dogma, Jagten nu are nici un fel de dezlegare de normă: structură liniară, infuzie de momente dramatice şi personaje, dacă nu neapărat caricaturale, plasate pe linia băieţi buni – băieţi răi: fosta nevastă cu care protagonistul tratează custodia fiului; prietenul cel mai bun ofensat; noua iubită dată afară pentru că nu îşi înţelege amantul; etc.

Salvarea. Vinterberg şi-a dat seama de nu-spune-nimic-nou-ul filmului, încercând să îl salveze prin două lucruri:
1. Cadrele cu căprioare care ar sugera condiţia educatorului de vânat.
şi
2. Finalul deschis, după ce totul părea tranşat. Scena de final – glonţul ratat – ar fi trebuit să pună totul într-o cu totul altă lumină şi să intrige: Este sau nu profesorul vinovat? Este posibil ca fetiţa să nu fi minţit iar totul să nu fi fost doar în imaginaţia sa? Un asemenea demers e salvator, dar nu suficient casă uiţi că ai avut de a face cu un film banal.

Ce ar fi trebuit să iasă. Cum indică şi titlul, filmul ar fi trebuit să fie o vânătoare a adevărului. Intenţia era de a ridica problema incertitudinii adevărului şi cum o minciună poate deveni motiv de obsesie în comunitate. Când copilul se confesează directorului de grădiniţă, cum că şi-a văzut educatorul „intim” (de fapt, un inofensiv refuz al unui cadou făcut la ora de lucru manual), autorităţile se alertează şi dă semnalul începerii unei vânători, dovedită ulterior, a fi de vrăjitoare. Autoritatea consilierului de la protecţia copilului se răsfrânge şi asupra insecurităţii unui copil, care nu mai ştie ce să creadă. Inducerea repetată a ideii cum că fata nu a greşit cu nimic („Copiii spun întotdeauna adevărul”) fulgerează nu doar mintea unui minor, dar creează o stare de sectarism în rândul celorlalţi copii (toţi reclamă că au fost abuzaţi în subsolul casei), cadrelor didactice, a părinţilor, şi în final, în rândul întregii comunităţi. Sectarismul ocupă, din păcate, o bună parte din film, iar dramatismul ostracizării celui acuzat cucereşte mult prea uşor filmul. Jagten devine, din filmul despre adevărul manipulat, povestea unui om alergat. Şi atât. Finalul răspunde la ce ar fi trebuit să fie filmul.

0 comentarii:

comentează-te!