FILM: Augustine (r. Alice Winocour, Franţa, 2012)

Franţa. Final de secol XIX. O servitoare suferă o semi-pareză. Este internată într-un spital de boli neurologice pentru investigaţii. Medical Charcot îşi foloseşte pacientele, catalogate generic drept suferinde de isterie, pe post de cobai pentru testele şi investigaţiile sale, o formă încă primitivă de a îmbina psihiatria, psihanaliza şi neurologia.

Unde Kechiche eşua cu Venus Noire (2010), fiind mult prea descriptiv şi uşor (cam mult) partizan şi empatic, sau Cronenberg în A Dangerous Method (2011), care minimaliza isteria aducând-o pe un tărâm de „exotism”, reuşeşte Alice Winocour, care debutează cu un prim-film de epocă extrem de curajos. Într-o tradiţie a filmului de epocă, academismul abordării a tot consumat peliculă de-a lungul vremii. Au avut şi francezii epoca lor (acum răsuflând mai greu din cazul bugetelor restrânse), o au şi britanicii pe-a lor, porniţi uneori în nişte iniţiative care astăzi provoacă stări vomitive. Cum resuscitezi filmul de epocă? Evident, despărţindu-l de tradiţie. A dovedit-o Bonello cu L'apollonide (Souvenirs de la maison close), în 2011, Benoît Jacquot, anul trecut, cu Les adieux à la reine, o dovedeşte acum Augustine că este posibil.

Principala reuşită în ţinuta filmului lui Winocour este modul în care transferă interesul din zona descrierii istorice, în cea a unei confruntării psihologice între două personaje, medicul-călău şi pacienta-victimă. Filmul de epocă se transformă într-un film de stare, informaţiile să le numim istorice, fiind doar sugerate: teme precum societatea în plină modă pozitivistă, dar care încă se mai confruntă cu încă foarte multe prejudecăţi religioase în "reforma" scolastică sau condiţia femeii neemancipate (isteria era atribuită doar femeilor).

Iniţial, rolul doctorului Charcot îi era dedicat lui Benoît Poelvoorde, ulterior, revenindu-se asupra deciziei de a-l implica în echipa filmului pe Vincent Lindon. Decizia este mai mult decât bună. Poelvoorde e un actor remarcabil, dar de nişă, iar acolo unde a jucat roluri „de om serios”, a cam dat-o în bară. Rău. Ca să nu mai vorbesc de dulcegăriile inutile de tipul Les émotifs anonymes.

Muzica este semnată Jocelyn Pook („Eyes Wide Shut”). Îl amintesc pentru că muzica e remarcabilă, şi dramatizează unul dintre momentele-cheie ale filmului, din final, când după o acţiune tratată într-o manieră minimalistă, cu parade actoriceşti destul de rezervate, personajul feminin se descătuşează, iar cu ea, întregul ritm al filmului.


0 comentarii:

comentează-te!