FILM: Dans la maison (r. François Ozon, Franța, 2012)



Vine în viața oricărui auteur să își expliciteze opera printr-un film. Există în spatele fiecăruia un crez cinematografic, iar Ozon folosește Dans la maison drept notă explicativă la melanjul stilististic pe care l-a cresct, la perfecționat și în final, l-a vândut sub marcă proprie.
 
Ultimul film al lui Ozon, care îi reunește pe veteranul Fabrice Luchini în rolul unui profesor de franceză cu slabe calități scriitoricești, și debutantul Ernst Umhauer, un elev din pătura de jos a societății, care testează primele scrieri adolescentine, e o introducere perfectă în cum se naște ficțiunea. Se impune o observație: ghidul cinematografic al ontologiei ficționale primește o abordare subiectivă; Ozon se folosește de actori să se dezvăluie pe sine, să se expliciteze și să comită, în definitiv, un act de exhibiționism creativ în ochii publicului.

Elevul Claude Garcia, provenit dintr-o familie dezorganizată – o mamă care îl părăsește de mic, și un tată imobilizat la pat – îi lasă profesorului compunerea scrisă despre clasicul ”cel mai bun prieten al meu”. Numai că lectura unei banale povestiri se transformă într-un real testiomenial despre un peep-show domestic. Curios cum o familie din clasa de mijloc își duce veacul, băiatul inventează tertipuri pentru a se apropia de un coleg de clasă, a-i intra în piele, a fi introdus ”dans la maison”, și în final, de a tricota fantezii sexuale cu toți cei din familie. Se întrevede un psiho-thriller ozonian definit prin sexul ca joc ambiguu, un mister niciodată luat în serios și un dozaj perfect al resurselor care să deturneze sensul unei intrigi, în care nu rezolvarea ei contează neapărat, ci reacțiile personajelor în termeni de cauză și efect.

Însă Dans la maison nu e doar un thriller retro*. Ozon pune la punct o argumentație privind ficțiunea și raportul dintre realitate și imaginar, e adevărat, atât de bine camuflată în narațiune, încât să nu devină un film-discurs. Sunt o sumedenie de scene one on one de dialog extraordinare care să susțină pista asta interpretativă. Nevasta profesorului de franceză deține o sală de expoziție de artă contemporană. Printre exponate, se află și o lucrare a unui autor chinez, un set de patru picturi intitulate ”Ciel de Shanghai”. Întrebată de un cuplu de gemene-critic-de-artă, care este diferența dintre cele patru, mecena artelor plastice se bâlbâie, în timp ce una dintre gemene deja dă o interpretare pe loc. Scena, de un umor subtil, subliniază natura subiectivă a artei și cum aplicarea de sens este în sine un proces manipulativ. Ozon se auto-denunță: trage linia de demarcație între Présentation – Représentation (echivalentul în română ar fi Prezentare – Reprezentație, și nu Reprezentare), subliniind caracterul profund deschis către interpretare atunci când vine de arta ca spectacol.

Intriga din inima casei ia o turnură pasoliniană: un nou-venit reușește, precum în Teorema să aducă dezechilubru, pentru ca în final însă, mâna regizorului (Ozon se substituie unui zeu protector) să restabilească ordinea, prin cernelurile folosite la scrierea scenariului. Protecția este dată de un motiv, recent folosit de regizorul francez în Ricky (2009), acela al nașterii. Mama familiei (Emmanuelle Seigner) află că a rămas însărcinată și împărtășește vestea în familie exact în momentul în care familia părea că este pe punctul de a se dezintegra.

O altă tușă a filmului este dată de dorința cu potențial creativ. Să îți exploatezi dorințele prin ficțiune – ăsta este crezul pe care Ozon vrea să îl împărtășească. ”Gândește-te la tine, la dorințele tale!” îi îndeamnă profesorul pe elev. Flaubert sau Dostoievski (ale căror ficțiuni i le dă spre lectură) – cu toții și-au exploatat dorințele pentru a îngenunchea realitatea re-reinterpretată în ficțiune. Casa familiei devine un spațiu de joacă a dorințelor care trebuie satisfăcute – în cazul elevului, fiind vorba de dorința de a trage cu ochiul, de a retrăi viața altora (cea a unei familii burgheze, ”cu o mamă din clasa de mijloc”, încadrată de Rapha père și Rapha fils), în condițiile în care în viața lui nu se petrece mai nimic. Interludiul programului zilnic evocat spre finalul filmului confirmă asta. Problema intervine atunci când imaginația nu este suficientă pentru a scrie (sau a face un film), ci când în proesul creativ intervine observația a ceva deja existent, ca un fetiș creativ. Rezolvarea o aflați dacă vedeți ultima bijuterie a lui Ozon.

*Dans la maison nu e un thriller retro ozonian clasic. Acțiunea este plasată în zilele noastre (spre deosebire de multe dintre filmele lui anterioare, care îndulceau anii ’70) însă trecutul este prezent la tot pasul sub forma unor reevalurări / reinterpretări, cum ar fi păpușile gonflabile cu chipul lui Stalin și Mao Tze Dun (catalogate de elevi drept materiale pornografice).

0 comentarii:

comentează-te!