FILM: Mike (r. Lars Blumers, Franța, 2011)

Un pierde-vară alsacian, dintr-un orășel la granița cu Germania și Eleveția, dă nas în nas cu treburi grele. Prins între pasiunea lui pentru mașini pe care le fură aleatoriu, readuse în parcare după o tură scurtă de adrenalină, și faptul că lasă însărcinată o fată (Christa Theret, în cazul în care vreți să o căutați în cartea de telefone), după ce este dat afară de la un job plătit cu minimumul pe economie, Mike (pe numele lui real, Francois) e pus să se maturizeze. Însă nici mediul ambiental, și nici filmul în sine nu îi permit evoluția conformă.

Lars Bumers, neamț la origine (dacă mai plana vreun dubiu), intră în zona grupului Kourtrajmé (despre care am vorbit eu acum ceva vreme), distribindu-l într-un rol secundar chiar pe unul dintre capii grupării, Olivier Barthelemy (Notre jour viendra, Sheitan). În contextul ăsta, tonul filmului nu e foarte greu de intuit. Mike devine o povestioară cu iz social, dar doar până la un moment dat, pentru că tușele de umor autist (personajul lui Marc-André Grondin e principalul generator) îi dau o notă de comedie neagră, și nu doar atât, scoțând filmul din panoplia clasicelor pelicule existențialiste cu ratați.

Filmului i se poate imputa lipsa de hotărâr: e când film cu ratați, când poveste sensibilă de dragoste (vezi Grondin și Theret în bătaia curentului generat de trecerea avionului). Dar pe de altă parte, trecerea de la una alta prinde sens dacă privim lumea autistă a lui Mike – micile infracțiuni inofensive, încercarea de a sparge o bancă, berea cu grupul de retardați citadini – și lumea reală care prinde un nou contur – nu mai este băiatul care locuiește cu părinții, are un copil de crescut, și un job de care trebuie să se îngrijească.
Pentru un film de debut, Mike-ul lui Blumers e un film mai mult decât rezonabil.

0 comentarii:

comentează-te!