[Filme descoperite în 2012] Tabu (r. Miguel Gomes, Portugalia, 2012)

Îm vine să spun: ”Când amesteci lucrurile, și nu te deranjează”. Asta pentru că al treilea film al lui (celelalte două, hiper-amuzantul  A Cara que Mereces / Chipul pe care îl meriți” și hiper-muzicalul ”Aquele Querido Mês de Agosto / Minunata lună august”, ambele aduse și în România via FFE), Gomes amestecă stilurile, genurile într-un mod nonconformist, aclamându-și libertatea de expresie, și asigurându-și așa și originalitatea, și succesul (printre mințile festivaliere, zic).

Un colonialist în tundra africană, fundal sonor inexistent dar acoperit de fond muzical precum în filmele mute intersectate de intertiluri. Așa începe filmul. E vorba, de fapt, despre un film la care una dintre protagoniste se uită în sala de cinematograf. Pe femeie o cheamă Pilar și este vecina Aurorei, o bătrână bine, care își pierde banii în casinouri, primește ajutor de la o negresă în curs de alfabetizare (se inițiază în mistele lui ”Robinson Crusoe”), și se bucură de ignoranța fiicei, plecată cu mult timp în urmă în Canada pentru a studia balenele. De la filmul pseudo-mut din sala de cinema, Gomes se aruncă în vâltoarea stilurilor. Săritul în râu al colonialistului este urmat de un dans african pre-colonizare filmat în maniera jurnalelor coloniale din vremurile bune ale newsreel-urilor Pathé (gen care este abordat, mai târziu în film, și într-un sat aborigen în care este anunțată o nouă venire la viață a unui copil).

”Tabu” este și un film murnau-esque: momentul în care Pilar stă în întuneric, la fereastră, pe ploaie sau aparițiile luminoase și bruște ale Aurorei; sau Aurora și amantul, fugiți pe muntele Tabu, în timp ce fețele le sunt luminate de un foc improvizat. Chiar Murnau intitulaultimul lui film ”Tabu” (1931), în care acțiunea se petrecea pe o insulă din Oceania, împărțindu-l între ”Paradise” și ”Lost Paradise”, așa cum și Gomes opereză, inversând însă ordinea. La portughez, începutul de paradis pierdut și sfârșitul de paradis regăsit încurajează ideea discursului pe care regizorul vrea să îl însăileze: plecând de la o stare defunctă a filmului (translatată în plan narativ de moartea Aurorei), pornim în drumul regăsirii stării originare a filmului, a actorilor muți, a orchestrelor care uneori nu pot ține pasul cu evenimentele de pânză (muzica trupei este ușor desincronizată), a gesturilor afectate specifice expresionismului german (vezi scena împușcăturii).

Dar Gomes nu se folosește doar de plimbări prin genurii și stiluri vizuale, dar reduce însăși prestația actoricească în materie de dialog la inconstanțe plasate nu întâmplător. Schimbul de replici între Pilar și studenta poloneză se produce într-un mod inexpresiv, inatractiv, lipsit de orice inflexiune a vocii sau de gesturi (așa cum e cazul în filmele lui Aki Kaurismäki, de Oliveira sau americanul cu pașaport francez, Eugène Green). Apatia în dialog sugerează nu doar un mod expresiv de a schimba replicile, dar și o oarecare distanță emoțională dintre cele două: o tânără, exponent al generației desacralizate (este afectată de întâlnirea din parc), și o femeie trecută de prima tinerețe și care poate plânge la un film vechi mut. Celelalte dialoguri (când este cazul) devin ușor mai vivante, pentru ca în partea a doua a filmului, din amintirile lui Ventura, cuvântul să se estompeze iar filmul mut să își intre în drepturi.

0 comentarii:

comentează-te!