[Filme descoperite în 2012] El último Elvis (r. Armando Bo, Argentina, 2012)

Acum doi ani, vedeam ”Tony Manero” (r. Pablo Larraín, Chile, 2008), în care un John Travolta wannabe se împărțea între visul lui de a deveni un nou Tony Manero al saloanelor de dans și show-urilor TV, și plăcerea sa obsesivă de a măcelări (chiar babe cărora să le fură aparatele T.V.). Filmul avea un flavour de nebunie carismatică, distanțată mult de o viziune patologică asupra lucrurilor. În 2012, am văzut un alt film, tot din spațiul latino-american, al cărui protagonist este un fan până la moarte al lui Elvis Presley, la fel de ofertant și inedit.

În ”El último Elvis”, Carlos este un sudor cu veleități artistice. În extra-time, participă la serate organizate în săli de hotel sau de Bingo, intrând în pielea zeului din Memphis. Aspectul maladiv este sugerat pe toată durata: Carlos se recomandă drept Elvis oriunde merge, se supără chiar când nevastă-sa nu îi spune pe numele de ”vedetă”; intrat într-un spital, reproșează doamnei de la informații că ar trebui să prevadă o sală VIP. Însă ” El último Elvis” nu este un film maladiv tipic, pentru că nebunia unui om care se crede altcineva nu este îngroşată. Chiar dacă ”propriile chinuri” nu îți insuflă un sentiment de compasiune, regizorul Armando Bo lucrează și la un sub-plot care, de fapt, este și nucleul dur al filmului. Carlos trăiește singur, separat de nevastă și copil iar sub-plotul de care tocmai aminteam, în jurul relației dintre sine și familie se învârte. În viața de zi-cu-zi, Carlos este Elvis – artistul, pus sub tăcere de meseria lui ingrată de care se izolează via căștile pe care le ține tot timpul pe urechi. Însă atunci când trebuie să joace rolul tatălui, în curând divorțat, familia nu îl acceptă drept Elvis; și-l dorește drept tată de familie, precum alte milioane, fără zorzoane. Eliminat din matricea familială, totul se termină în ton de ”live like an Elvis, die like an Elvis”.

0 comentarii:

comentează-te!