[Filme descoperite în 2012] De jueves a domingo / De joi până duminică (r. Dominga Sotomayor Castillo, Chile, 2012)

O familie. O mașină. Un drum. Destinația finală nu este cunoscută, ci doar locurile pe unde trebuie ca familia să se oprească: un om al cărui familie a murit într-un accident auto, și care acum trăiește în pustietatea unei autostrăzi în auto-izolare; malurile unui râu pentru plajă și un teren pe care tatăl l-a moștenit și pe care și-l dorește dat mai departe fiicei.

Dominga Sotomayor Castillo debutează cu un road-movie în care o familie pornește la drum pentru o ultimă vacanță împreună. Ochii din perspectiva cărora lucrurile se întâmplă sunt cele ale fiicei. Foarte multe detalii nu îți sunt oferite, limitându-se la sugestie: o mamă nemulțumită că bărbatul și-a dat spre închiriere deja locuința, o ceartă conjugală al cărei obiect nu ne este dezvăluit, camera și sonorul trecând dincolo de parbrizul mașinii (așa cum se întâmpla în ”Sous les toits de Paris” al lui Clair), o relație extra-conjugală a mamei. Sub privirea lucidă a fetei, o familie în prag de dezintegrare se întrevede.

”De joi până duminică” balansează între două fațete ale aceluiași obiect. Pe de o parte, la suprafață, poate părea un banal film de familie în vacanță: sandvișurile luate din benzinărie, campingul, copiii plasați în locurile din spate și jocurile de călătorie. Pe de altă parte, poate fi privit și ca pe o expresie a unei convenții: destul de multe ori, pe parcursul filmului, intervin opriri, în care familia tinde să se dezintegreze. Convenția este ca cei patru să rămână împreună, cel puțin de joi până duminică. Nu sunt puține momentele în care unul dintre părinți strigă către copii să rămână în mașină sau pe aproape. Mașina devine expresia unui pact de simulare familială, în care toți membri ar trebui să activeze în mediul lor ambiant normal, în timp ce cortul în care sunt depozitați cei doi copii devine spațiul de demarcaj între ce familia trebuia să împărtășească ca grup și viața intima și separată a capilor familiei.

În astfel de filme, am eu o teorie, camera trebuie să fie discretă, insesizabilă. Bárbara Álvarez (”Whisky”, ”La vida de los peces”, ”La mujer sin cabeza”), directorul de imagine, dă lecții.

0 comentarii:

comentează-te!