FILM: Paradies: Liebe (r. Ulrich Seidl, Austria, 2012)

Nu a fost nimic surprinzător cu filmul lui Seidl. Parte dintr-o trilogie, ”Paradies: Liebe” ,merge pe rețeta lui Seidl deja împământenită: un amestec de ficțiune înrămată într-o manieră documentară de a privi lucrurile. Foarte interesantă este decizia lui regizorului de a nu scrie dialogurile. Așa, spontaneitatea actorilor și imprevizibilul locației poate să garanteze o naturalețe care dacă nu ar fi atinsă, orice film al al Seidl s-ar priva de multă culoare. 

”Liebe” este despre o damă la vreo 50 de ani, austrică de condiție medie, care pleacă în Kenya pentru o vacanță în grup. Sub umbra cocotierilor și parasolarelor, paradisul local include și variate modalități de împlinire amoroasă. Plaja resortului este protejată de un cordon separator, pe o parte fiind așezate în rând șezlongurile pe care stau turistele, iar pe cealalată parte, tinerii locului, care așteaptă precum vulturii să își vândă farmecele. Sunt așa-zisele ”Sugar-Mammas”, europecencele singure în căutare de servicii sexuale, și așa-zișii ”Beach-Boys”, kenieni în căutare de ”sponsori”. Teresa este culeasă și ea de un astfel de Făt-negru, și are o primă decepție. Urmează a doua. Numitorul comun este tipica tranzacție ”îți spun ce vrei contra cost”. Dragostea Terezei prinde un iz de falsitate, întrucât fiecare beach-boy e dispus în trei secunde să îți spună că te vede perfectă, deloc grasă, și că te iubește nebunește, atâta timp cât îi lași un bacșis gras. Dacă fundul tău de europeancă albă se umezește și mai mult, beach-boy-ul îți va spune că are niscaiva probleme: un tată tuberculos, un nepot bolnav care necesită tratament. Și cum tu ești o europeancă albă cu suflet mare, scandalizată de inexistența serviciilor sociale, îi mai dai niște bani. 

Când mă uit la un film de Seidl, am un sentiment sumbru cum că nazismul încă mai există. Nazism, în sens general, acela de superioritate de rasă, amestecată cu o fobie a europeanului vestic față de o posibilă invazie din Est, sau o posibilă cotropire genetică a rasei pure. Sentimentul ăsta există în toate filmele lui Seidl, camuflat bine pentru a sugera o degradare societală. Teresa din film intră în rolul unui femei care își imaginează că Paradisul poate exista. Chiar dacă nu știe cum îl poate atinge, și nici în ce formă. În țara în care ”Jambo!” și ”Hakuna matata” (Nicio problemă!) trasează barierele existențiale, nu poate și dragostea eternă, promisă în Paradis, să îți apară în cale? Ba e dispusă să facă și oarecare favoruri pecuniare, dacă un minimum de sinceritate este respectat. După decepțiile erotice din Africa neagră, în care bărbații, nu, nu miros a nucă de cocos (cum o colegă de suferințe îi indică), Teresa își agață barmanul de la hotel pentru ”una mică” în camera de hotel. Decepția nu întârzie, pentru că Africa barmanului de hotel (el nu mai este un beach-boy dispus la orice, contra-cost) nu mai este cea a ”non-problemelor”; el are limite, cum ar fi aceea că nu își înfige limba între picioarele europencelor albe.
 

0 comentarii:

comentează-te!