Pentru un roman cinematografic

Ca fan al nouveau-roman - ului, cărțile lui DeLillo nu m-au lăsat indiferent. Am selectat mai jos un fragment din ”Cosmopolis”, cartea ecranizată impecabil de Cronenberg. Accidental, vorbește și despre cinema, dar nu ăsta este motivul pentru care l-am selectat. Nu există scriitură mai cinematografică decât romanele lui Alain Robbe-Grillet și a predecesorilor lui. Cititnd cartea lui DeLillo, îți dai seama cât de bine Cronenberg a înțeles nu numai subiectul, dar forma, layerele din mintea unui individ, cum textul evocă imaginea.




”A zis:
-          Am avut o armă cu care puteam vorbi. Cehească. Dar am aruncat-o. Altfel aș fi stat aici încercând să imit vocea lui Torval, ca să fac mecanismul să reacționeze. Întâmplător, știam codul. Mă și văd stând aici, șoptind Nancy Babich, Nancy Babich cu vocea lui Torval. Pot să-i zic numele, fiindcă e mort. Era un sistem armat, nu o armă. Tu ești o armă. Am văzut o sută de situații ca asta. Un om și o armă și o ușă încuiată. Mama obișnuia să mă ducă la cinema. După ce a murit tata, mama mă ducea la cinema. Asta fpceam noi în calitate de părinte și copil. Și am văzut două sute de situații în care un om stă afară, lângă o cameră încuiată, cu o armă în mână. Mama ți-ar putea spune numele actorului în fiecare caz. El stă așa cum stau eu, cu spatele la perete. Stă drept băț și ține arma așa cum țin eu arma, îndreptată în sus. Apoi se întoarce și deschide ușa izbind-o cu piciorul. Ușa este întotdeauna încuiată și el întotdeauna o deschide izbind-o cu piciorul. Erau filme vechi și filme noi. Nu conta. Era ușa, era izbitura. Ea ți-ar putea spune și numele mijlociu al actorului, istoria lui conjugală, numele azilului unede mama lui abandonată picotește într-un scaun. Întotdeauna este suficientă o singură lovitură cu piciorul. Ușa sare imediat din țâțâni. Mi-am lăsat ochelarii de soare în mașină sau la frizerie. Mă și văd stând aici, șoptind zadarnic. Nancy Babich, pizdă proastă. Așa, și-apoi? (...) Mamele astea, cu filmele lor de după-amiaza. Obișnuiam să stăm în săli de cinema goale, unde îi spuneam că nu-i posibil să tragi în ușă cu piciorul o singură dată și să te aștepți să se și deschidă. Nu-i vorba de uși șubrede de plasă, din cartiere prăpădite, unde crimele tind să fie ca-n niște filme oarecare. Eram un puști, și un pic pedant, dar tot susțin că aveam dreptate. El nu îmi spunea pe nume, iar eu nu-i spuneam lui. Dar acum, că e mort, pot să-i zic numele. Știu un pic de cehă, e folositor în restaurante și taxiuri, dar n-am studiat niciodată limba. Aș putea sta aici și enumera limbile pe care le-am studiat, dar ce rost ar avea? Nu mi-a plăcut niciodată să mă gândesc în urmă, să mă întorc în timp, să rememorez ziua sau săptămâna sau viața. Să strivești și să scoți mațele. Să eviscerezi. Puterea funcționează cel mai bine fără memorie atașată. Drept băț. Ori de câte ori se întâmpla, în calitate de părinte și copil, obișnuiam să îi spun că ăla care-a făcut filmul n-are nici p idee despre cât e de greu să dobori cu piciorul o ușă masivă de lemn în viața reală. I-am uitat la frizerie, nu-i așa? Titan și neoplastic. Fiindcă indiferent la ce fel de film ne duceam, fie că era un thriller de spionaj, un western, un film romantic, o comedie, întotdeauna era un om cu o armă în fața unei camere încuiate, gata să doboare ușa cu piciorul. (...) Mergeam la cinema fiindcă încercam să învățăm cum să fim singuri împreună. Ne era frig și ne simțeam pierduți, iar sufletul tatălui meu încerca să ne găsească, să se instaleze în sufletele noastre, nu că aș vrea sau mi-ar trebui mila ta. Mi-o pot imagina în toiul partidei de sex, fără nici o expresie, fiindcă asta-i o chestie gen Nancy Babich pe care o face ea, fața inexpresivă. Spun numele ei, dar acum nu mai pot, fiindcă știu ce se petrecea între ei. Mă gândesc că pe comoda ei e poza lui, înrămată. De câte ori trebuie să se fută doi oameni, înainte ca unul dintre ei să merite să moară? Stau aici, cuprins de mânie. Cu alte cuvinte, de câte ori trebuie să îl omor? Mamele astea, acre acceptă ficțiunea doborârii ușii cu piciorul. Ce e o ușă? Este o structură mobil, de obicei legănându-se în balamale, care închide o cale de acces și necesită o izbire extraordinară și prelungită ca să poată fi, în sfârșit, deschisă cu forța.” (Don DeLillo, ”Cosmopolis”, pp. 186-189, Polirom, 2012)


0 comentarii:

comentează-te!