FILM: Les adieux à la reine (r. Benoît Jacquot, Franța, Spania, 2012)

Gândirea unora setată pe descoperirea de eroi a creat monștri. Există o paradigmă, larg răspândită, că un film trebuie să lumineze calea eroului, și să o umbrească pe cea a personajelor-atelaj. Motivul pentru care scriu câteva rânduri despre ultimul film al lui Jacquot ar fi un articol citit care susținea că filmul ar fi fost bun dacă acțiunea din ”Les adieux à la reine” s-ar fi concentrat pe Maria-Antoaneta, și nu pe o fătucă oarecare, cu porniri lesbi, una din cele o mie de domnițe pierdute prin acareturile Palatului Versailles. Poate că nu ar fi fost nicidecum greșit, dar ”ăla” ar fi fost un cu totul alt film. Jacquout în schimb, își îndreaptă privirea spre subsolurile paradisului luxului.

Globul de cristal al filmului este relația pseudo-lesbiană dintre regina Franței și una dintre curtezane. În globul acesta se uită protagonista – o servitoare de la Curte, lector personal al reginei (vorb-aia, cititul, pentru o regină, era pe atunci câh!). Sidonie, pe numele ei, pulsează fantezii delicate în intimitatea de care se bucură din partea reginei, prin prisma meseriei. Jacquot a creat un articificiu ingenios pentru a îndrepta atenția spre adevărata delicatețe și subtilitate a filmului: o pasiune directă, homo-erotică, este înlocuită cu tușe fine (în conținut), și bucle temporale (în montaj). Nu știu dacă voi reuși să explic ingeniozitatea filmului, dar o să mă străduiesc.


Acțiunea se petrece în ajunul căderii Bastiliei. În Franța, un val de energie și pasiune se îndreaptă împotriva dușmanilor Franței: curva de la Palat și al ei soț. E o vreme de mari schimbări, de revelații. Revoluția franceză nu cuprinde doar masele, dar și sufletele. Printre sufletele rătăcite, se află și cel al lui Sidonie. Schimbarea nu se petrece doar în corpul unui popor, dar și al bietei fete. Momentul de conștiință națională coincide cu luciditatea sexuală a unei servitoare. Clandestinitatea unei mișcări revoluționare coincide cu o pasiune erotică (cea pentru regină), la fel de clandestină.

Cred că am găsit cuvântul potrivit care se potrivește filmului lui Jacquot: clandestinitate. Sidonie își imaginează o inițiativă pe cont propriu pentru salvarea reginei. Pentru asta, trebuie să înțeleagă nu numai ce se petrece în afara porților de fier forjat ale curții palatului, dar trebuie să știe care este natura relației dintre regină și amantă. Cele mai frumoase scene – în materie de expresie vizuală – sunt cele în care Sidonie se perindă prin fața camerei, singură, în inițiativa sa de dedectiv: pe un culoar întunecat aleargă, alunecă și își reia mersul. Așezată undeva, prin cotloanele de jos ale curții, Sidonie se trezește dintr-un vis. Această stare de reverie pe care Jacquot o inventează acoperă o bună bucată din film. În vis, Sidonie salvează regina, se bucură de atenția ei, joacă rol de vioară. Artificiul visului introduce filmul în ce academic este numit ”cinemaul intelectului”. De fapt, aici voiam să ajung. Acțiunea filmului se petrece pe două planuri: cel al realității, unde Sidonie este doar o servitoare neputincioasă în a schimba soarta reginei, dar care, la nivel intelectului, devine o eroină.


Un comentariu:

  1. L-am pus si eu pe lista de filme, sper sa fie ceva de capu lui sau poate nu mi se cuvine filmu asta :))

    RăspundețiȘtergere

comentează-te!