FILM: In the Fog (r. Sergei Loznitsa, Germania, Belarus, Rusia, 2012)

Ultimul film al lui Loznitsa a fost Filmul pe care l-am văzut Les Films de Cannes à Bucarest, pe anul ăsta. Ucrainianul a făcut reale progrese în scriitură și mod de a transpune un subiect delicat, cu o temă de care foarte puțini regizori se pot apropia, față de ”My Joy”-ul atât de premiat. Dacă primul film, nu mai puțin ofertant ca subiect, suferea de pe urma unei flagrante coerențe narative, ”In the Fog” e lecția perfectă de scriitură, luciditate și punere în scenă. Cu atât mai mult cu cât nararea nu este făcut clasic, în ordinea de pe tricouri, ci prin împărțirea filmului în patru planuri distincte, plecând de la punctul culminant.


Subiectul este, aparent, ăsta: în timpul celui de al doilea război mondial, belarusul de rând trebuie să coopereze cu autoritățile naziste nou-instalate în fiecare localitate. Un grup de lucrători la căile ferate pactizează împotriva dușmanului, fugind apoi de la locul accidentului. Mai puțin unul dintre ei care își continuă munca. După, fiecăruia i se aplică tratamentul unei carcere, sunt condamnați imediat la moarte, mai puțin cel care nu s-a alăturat grupului. Doi soldați implicați în mișcarea de rezistență îl caută pe acesta, pentru a-l omorî, convinși că motivul pentru care a fost eliberat ar fi tocmai că ar fi semnat un pact de adeziune prin care își va turna în viitor concetățenii.


În multitudinea de filme WW2-related, care mai de care mai aprinse și emoțional-manipulatoare, Loznitsa pariază pe o punere în scenă distilată. Pe de o parte, abordarea este una minimalistă. De la firul narativ lipsit de dantelării, până la decoruri și filmare. Minimalismul e folosit, inclusiv la în filmul românesc recent, ca un fel de motivație forțată care să acopere, de fapt, lipsa de mijloace financiare (uneori, și pe cea de originalitate și viziune). Exepție face în mod cert Cristi Puiu, pentru care, nu e nici un secret, minimalismul chiar e un curent cinematografic cu valoare de filozofie a mijloacelor de expresie. Cam așa se întâmplă și în cazul lui Loznitsa, minimalismul abordat de el impunând o distanță față de obiecte și fapte, lăsând ca acțiunea să respire și să își spună povestea doar prin imagine, sau, dacă vreți, ”doar prin ce se vede”. Pe de altă parte, ”In the Fog” are valoarea de parabolă. Acțiunea o fi ea amplasată pe timpul războiului, dar filonul moral e pentru orice timp, loc și pentru orice mișcare. Pentru a păstra în prim-plan filozofia filmului, schematizează tot ce înseamnă ”poveste de război”. Personajele principale sunt niște figuri unidiametrale, transpuse fără niciun fel de psihologie subterană, dar încărcate cu conștiința unor idei. Așa apare protagonistul, cel care nu face rău nimănui, dar este acuzat de către toți: și de nazistul ocupant (cum că ar fi implicat în mișcarea de rezistență), dar și de confrații săi, care îl vânează, convinși că a fraternizat cu dușmanul. Dușman, frate, luptă, răzbunare – concepte care își primesc conotația în funcție de mintea celor care le uzitează.

”In the Fog” este un film despre moralitate, dacă privești parabola celor trei soldați – unul împușcat de către un dușman, un altul de către cel care este numit trădător, și trădătorul care își ia și el viața. Dar este și un film despre eroii mitici ai cărților de istorie. Istoria împarte, operează cu clasificări și evocă conflicte, în care drame personale – poate și de ordine morală – nu își găsesc locul. În ceața faptelor istorice, își găsesc locul și eroi, și lași, și idealiști și oameni-pierduți-sub-inerția-faptelor-din-jur. Dacă filmul ar fi avut o scenă de final peste care să ruleze genericul de final, ar fi putut să fie imaginea unei statui ”în amintirea eroilor patriei”, cu numele fiecăruia sculptat în marmură, iar printre acele nume își vor fi găsit locul tot soiul de oameni al căror conflicte și decepții ceața istoriei să le fi acoperit.

P.S. După mine, ”In the Fog” ar fi trebuit să primească premiul pentru scenariu, anul ăsta, la Cannes.

0 comentarii:

comentează-te!