FILM: După dealuri (r. Cristian Mungiu, România, Belgia, 2012)

În cartea Tatianei Niculescu Bran, Irina este privită drept o specie de sifilitică, care face bine că vrea să se închine Domnului. Lasă mâzga lumească pentru cele sfinte. Parțial un bildungsroman. Însă ce  frapează a fost distincția brutală dintre lumea religioasă, curată în trup și suflet, și fata care are pe dracul în ea. Cu alte cuvinte, întoarcerea cu fața către Dumnezeu este tratată în mod patetic, în lumini și umbre, bine definite. Răul și binele stau de o parte și de alta a baricadei, în mijloc aflându-se o sărmană fată care trebuie să aleagă clar în ce clan se înscrie. Tonul se afundă într-un soi de ”săru’mâna măicuță”, o manieră simplistă de a vedea spiritualitatea și oamenii care se luptă să se dedice. Actul medieval – al exorcizării (asupra căruia probabil nu mai planeaă niciun dubiu din punctul de vedere al demonstrațiilor jurnalistice și din instanță) e văzut drept o acțiune ratată, și nu drept o crimă.



”După dealuri”, în ciuda faptului că pe genericul filmului Mungiu a trecut numele romanului, ține distanța, atât față de carte, cât și de relatările presei. Irina, o fată plecată cu mulți ani în urmă în Germania ”la muncă”, își viziteaă mai vecehea prietenă, Voichița, cu care și-a împărțit averea și timpul într-un orfelinat. Voichița, devenită acum ucenic într-o mănăstire, o găzduiește în chilia sa. După mai multe conflicte cu maicile și o internare în spital fără sorți de izbândă, preotul locașului îi aplică un ritual de exorcizare.
De ce ”După dealuri”? O dată, titlul stabilește spațiul diegetic al acțiunii. Aproape de final, îmi aduc aminte că Voichița este întrebată de un șofer, de peste gard, dacă știe pe aici pe cineva care vinde terenuri, maica îndemnându-l să meargă dincolo de dealuri. Locuitorii unui sat din apropiere vin duminica tocmai sus, în deal, la slujbă, în detrimentul bisericii mai apropiate (spre bucuria lui Tati).

”După dealuri” spune și povestea a două lumi, care paradoxal conviețuiesc și se exclud. Se hrănesc una din sângele celeilalte. Se acceptă dar nu se împreunează decât până la un anumit punct. Când sistemele după care se orânduiesc intră în conflict, tacit își impun propriile frâne. Este o lume a spiritualității, și alta a carnalului. Una a icoanelor, și alta a casei zidite din banii câștigați cu mâinile în Germania. Una a autoizolării, și alta a luptei pentru supraviețuire. O lume în care dracul își face cale în sufletele mai slabe, și o alta în care neputința se tratează cu medicamente.

În filmul lui C. Mungiu, cele două lumi nu se contrazic. ”După dealuri” nu își propune să facă nicio radiografie a României de astăzi (deși după o singură vizionare, discuțiile pot fi diverse, lărgite, dar nu și puse în brațe realizatorului), și nici să demonizeze viața monahală, nici să o ridiculizeze (așa cum unii ar fi tentați să creadă). Ia lumea monahală de-a gata, îi respectă cutumele, neputințele, limitele, erorile. Drama conflictuală se petrece atunci când cele două se întrepătrund, și una încearcă să o subordoneze pe cealaltă, ba chiar să îi găsească leac celeilalte. Voichița, ajunsă pe mâinile lui Tati, se închină regulamentelor mănăstirești. Ea înțelege că lumea din care a făcut parte până atunci trebuie să înceteze a mai trăi. Aici, jocurile de cărți prin ungherele internatului nu își mai au locul. Frumusețea unui păr lung trebuie mascată de hainele impersonale ale mănăstirii. Nimic nu îți mai aparține, iar noaptea e pentru pentru rugăciune. Cât această distanță de lumea cealaltă este păstrată, în trup și minte, pacea este stabilită. 

Dar ”După dealuri” este și filmul unei tăinuiri. Irina o iubeștepe Voichița, carnal, în timp ce fata dată călugăriei nu mai ține la ea, ”ca înainte”. Voichița și-a găsit loc de liniște în mănăstire, în timp ce Irina încă mai plutește în derivă. Secretele se ascund în sertare, până se uită. Nu arunci lucrurile care nu îți mai sunt de trebuință în fundul curții, în timp ce în fața casei păstrezi curățenia?

Doamnă, și eu sunt soră medicală, și vă spun că fata asta nu e bine!” spune una din călugărițe în telefon, doamnei de la Salvare. Dusă la spital, medicul de gardă se întreabă de ce au adus-o pe biata fată, cu spume la gură și legată, dacă nici în liniștea unei mănăstiri nu și-a găsit locul. Pasare de responsabilitate? Gândire simplistă a lucrurilor? Superstiție? O imagine mi-a sărit în ochi: pe panoul din cabinetul psihiatrului, icoana Fecioarei Maria stă alături de cea a Giocondei. Sacru și profan? Chemarea Domnului sau o viață de mirean? Între cele două lumi, o fată își trăiește frustratrea erotică într-o mănăstire. Dacă boala nu i-o poate curma doctorul, poate să i-o șteargă Cel de Sus, în lumea ”poponarelor astea” și a preotului care ”vrea să o fută pe la spate”?

Nu ar fi fost probabil, la fel de valoros ”După dealuri”, dacă personajele de fundal nu ar fi fost atât de bine conturate. Mungiu le-a dat volum și viață. Fiecare călugăriță își are povestea sa, poartă cu sine povara unor probleme aduse din afară. Imaginea mănăstirii prinde contur prin personajele care o populează: o maică despărțită de bărbat, și chemată insistent acasă, altele ușor perfide (cu imaginea acelor cațe de la marginea gardului), o alta slabă cu duhul (a cărei slabă înzestrare o face inofensivă și în aparență bună), o alta care dramatizează în tușe groase reacția pe care o are atunci când Irina îi spune cuvinte necuviincioase. Esența acestui cerc de maici se vede cel mai bine în scena în care, întoarsă de la Irina, de la spital, Voichița se așază în centrul camerei, înconjurată de toate maicile trebăluind la bucutărie și luând-o la întrebări.

Între pereții un mănăstiri, efectele vizibile ale unei boli sunt privite drept drăcești. Poate are păcate pe care le tăinuiește, iar dracul o face să sufere, spune una dintre maici. Analizele medicale sunt înlocuite de un îndrumar de mărturisire a păcatelor. O maică îi citește Irinei cele peste 200 de păcate, pe care poate le-a săvârșit în necunoștință de cauză. Mediul mănăstiresc, diform, superstițios, în care canoanele sunt respectate nu din trăire, ci din respect pentru regulament îi provoacă Irinei un soi de culpă religioasă. Dar nu este singura victimă a nevrozelor și fricilor. Maicile însele sunt curpinse de fobia religioasă a antichristului care vine să spurce un trup sărman de fată, și un loc al credinței. Părintele își ia în mâini misiunea de a o salva. Poate o să audă și mai marii Bisericii de isparava alungării dracului, și îi vor da dezlegare de la sfințirea mănăstirii.

”După dealuri” a fost lansat și în Rusia (25 octombrie) (în 24 de săli de cinema, cu aprox. € 2500 strânși) și Italia (31 octombrie) (aprox. € 90.000 strânși, în 46 de săli; trăiască diaspora). Urmează să fie lansat și în Franța și Belgia (21 noiembrie), în Olanda (22 noiembrie) și Spania (23 noiembrie).

0 comentarii:

comentează-te!