De rouille et d'os. Cum să te scremi cu sârg, și totuși, să nu îți iasă o capodoperă

Audiard a avut tot ce și-a dorit : actori buni, buget (inclusiv pentru cumpărarea drepturilor pentru niscaiva hituri în vogă), pe Stéphane Fontaine (e o ea, ca să știm), unul dintre cei mai în vogă directori de imagine francezi, care și-a început cariera chiar cu ”Comment je me suis disputé... (ma vie sexuelle)”, inclusiv de SFX-uri. Și totuși, rezultatul e… cam de discutat . Bineînțeles, mulți dintre fetișiștii imaginii îi vor lua apărarea (filmului), dar dincolo de tegumentul vizual, nu stă decât un scaun greu (căcat) servit pe un platou alb, asezonat cu nu știu ce sos din trufe, sub numele de haute-cuisine. Se vede cât de mult a încercat Audiard să evite clișeele, să surpindă, să vorbească de la înălțime despre lucruri mari.



Ca să încep într-un ton optimist, o să enumăr părțile bune ale filmului : imaginea, montajul perfect, personajul jucat de Matthias Schoenaerts. Și cam atât.

Problemele apar însă când vine vorba de scenariu. Filmul trebuia să fie despre cum doi indivizi – unul suferind de obtuzitate mentală (un fel de namilă bună de dat și primit pumni, dar cu o oarecare naivitate umanizantă) și o fată, devenită oloagă într-un accident (dar integră emoțional) – se întâlnesc și își dau energie ”existențială” unul altuia. Ideea nu este nouă în filmografia lui Audiard : între indivizi există o complicitate fizică, sau emoțională, o camaraderie. Parteneriatul dintre cei doi pleacă de la sex sportiv, și capătă alte două valențe . Într-un mod vulgar, bărbatul ține flama sexuală aprinsă în corpul oloagei, iar ea, devine cea care îl stimulează în a da randament sportiv. Camaraderia devine în final, și una emoțională, împărtășită de amândoi, în punctul în care, pe holurile spitalului, plângându-și băiatul, vorbește cu oloaga. Filmul ar fi trebuie să fie despre asta, dar nu reușește să (mă) convingă de idee. S-a văzut cum ritmic, Audiard a creat scenă cu scenă care să argumenteze devenirea asta emoțională. Dar și cum, ajuns la fundul sacului, inventează un final dubios. Și poate că dacă nu aș fi văzut ”De battre mon coeur s'est arrêté”, ”Un héros très discret”, ”Regarde les hommes tomber” sau ”Un prophète”, care toate se învârt cam în jurul aceleiași ”filozofii”, aș fi spus ”nice try !” și aș fi sperat la îmbunătățiri pe viitor. Dar nu éste cazul.

Simt cum mulți ar comenta la faptul că binomul el-ea ar fi unul dezechilibrat, el ieșind în avantaj. E adevărat, personajul interpretat de Cotillard cade pe locul doi în economia filmului. Și asta, nu cred că neapărat voit, ci din cauza problemelor pe care Audiard le întâmpină când vine vorba de personajele feminine. Iar ”De rouille et d'os” este primul film al lui, în care un personaj feminin are  o prezență activă și consistentă. Francezul are mari probleme în a scrie roluri de femeie. Iar atunci când o face, prezențele sunt fade, și chiar misogine. Misoginismul nu l-aș pune pe seama vreunui discurs elaborat – nu aplică ironii, clișee – ci pe seama rolului aplicat lor de pandantiv la un film cu și despre bărbați - camaraderia aia masculină prinde uneori tonuri de complicitate (homo)sexuală. Iar atunci când circumstanțele scenariului cer ca o femeie să fie prin preajmă, femeile sunt fie infirme, fie surdo-mute (cum e cazul lui Emanuelle Devos în ”Sur mes lèvres”).

Vreau să amintesc de o scenă care mi s-a părut apogeul manelizării filmului. Personajul lui Cotillard, în scaun cu rotile, pe terasă, sub soarele din Roussillon-Languedoc. Pe fundal începe o melodie de Katy Perry – Cause baby you're a firework / Come on, show 'em what you're worth / Make 'em go "Oh, oh, oh" / As you shoot across the sky-y-y. Cotillard oloagă simte energia și alte o mie de motive ca să continue să trăiască. Acum, nu vreau să fiu rău, dar, în principal, melodia respectivă e gândită pentru fetele nașpa – cu negi și coșuri – și grase, care atunci când aud melodia asta se simt Heidi Klum. Dar nu asta era problema. Treaba e că Audiard, la montaj, a văzut ce apă plată de film a produs, și a încercat să se asigure că ”s-a înțeles”. S-a înțeles, probabil, dar nu ce trebuie.

2 comentarii:

  1. Ai dat sa usture :). Inca nu am vazut filmul dar o sa ma gandesc la cele spuse de tine cand ii va veni randul. Sunt insa de acord ca scena asta muzicala asa cum o descrii pare o manipulare grosiera si descumpanitoare.

    RăspundețiȘtergere
  2. Chiar am dat să usture? Fiindcă nu a fost cu intenție.

    Păi după ce îl vezi, să îmi dai și mie de veste și să îmi spui cum ți s-a părut. Dar cred că o să ai avelași feeling la faza cu Katy Perry.

    RăspundețiȘtergere

comentează-te!