Amour și Haneke. Despre dragoste, fără emoție

După ce am urmărit ”Amour”, ultimul film al lui Haneke, am simțit nevoia să îmi aduc aminte de o posibilă melodie bună de inserat în peliculă. Și mi-a venit în cap ”Quand on n'a que l'amour” a lui Jacques Brel. Nevoia asta de a auzi ceva, nu contează ce, apare inevitabil după ce timp de două ore te afunzi într-un film rigid, de parcă ai fi imobilizat în rigips, fără să ai nici cea mai mică ocazie să te scarpini. ”Amour” este sterilizat de orice simțământ, de emoție împroșcată pe tot ecranul, e auster, de la dialoguri, până la decoruri.


Haneke nu se dezice de stilul lui de a pune probleme: visceral, fără nicio urmă de sentiment, sec și pentru unii, neatractiv. Rezolvările dramatice nu fac nici ele rabat de la esențial: violență. În mare, ”Amour” este foarte apropiat ca stil de ”Pianista”. Bonusul care face diferența este dat, pe de o parte de subiect (doi bătrâni trăind într-un apartament burghez care își duc viața pe timp de boală), iar pe de altă parte, actorii colosali (Jean-Louis Trintignan – la ultimul lui rol, probabil unul dintre cei mai inteligenți actori francezi all-time, și Emanuelle Riva – fața inconfundabilă din ”Hiroshima, mon amour”) puși cumva într-o situație filmică ingrată, aceea de a-și confrunta viețile și moartea aflată nu atât de departe. În contextul ăsta, îți trebuie mult curaj și demnitate să fii martorul, chiar dacă în avans, la un dans funebru. Nu știu dacă în cazul în care Trintignan nu ar fi jucat în filmul ăsta, ”Amour” cum ar fi arătat.

Toată ”istoria” se cristalizează în jurul a doi oameni și dragostea coaptă pe care bătrânețea ți-o oferă. Când Anne se îmbolnăvește, Georges aplică scenariul minimumului tratament: un doctor, o îngrijitoare. Problema care este pusă este aceea dacă aceste îngrijiri – de suprafață – duc undeva. Pe scaunul salonului, Eva (Isabelle Huppert) îl întreabă ce urmează după asta. Georges știe că în ciuda îngrijirilor, timpul forțează, bătrânețea își are un început și un sfârșit, că prezența morții este ireversibilă, intră prin efracție, forțând ușa (așa cum se întâmplă cu un hoț care le sparge casa, în seara în care sunt plecați la operă). ”Mama ta, așa cum ai prevăzut, e din ce în ce mai rău. Din ce în ce mai mult seamănă cu un copil lipsit de apărare. E trist și umilitor pentru ea, dar și pentru mine. Și nu prea vrea să fie văzută în starea asta. Voi aveți viața voastră, așa cum și noi o avem pe a noastră.” – îi spune Georges fiicei sale, măritată cu un englez cu umor negru, insuportabil. Atitudinea tatălui este de neînțeles pentru o fiică activă, capabilă să îi vorbească mamei, la capul patului, despre rate de schimb și procente investite. ”Ce pot să fac pentru tine, mamă”? – vine întrebarea care explică starea de fapt a ficei, care se simte inutilă și incapabilă de a lua măsuri în fața unei morți inevitabile.

Acum ceva ani, vedeam un film, ”La soledad” (r. Jaime Rosales, Spania, 2007), care sugera, printre altele, drama de a muri, în singurătate. Omul aflat pe patul de moarte suferă de un soi de show-off. Ai nevoie întotdeauna să îți arați suferința și să primești asigurări că totul va fi bine în fața morții. Nu este cazul și aici. Cazuistica lui Haneke este inedită și foarte bine ilustrată. Haneke sugereaza moartea demnă, care implică o componentă numită discreție. Plecând de la abordarea topologică, Haneke tratează probleme ultimelor zile și a morții drept un bun intim al vieții pe care un cuplu trebuie să îl împărtășească, așa cum ieșirile, mesele împreună, zilele fericite sunt activități intime și egoiste, în doi. Intrușii nu sunt bineveniți (vezi tonul cu care Georges își întâmpină fiica sau scena porumbelului intrat pe fereastră). Legat de topos, așa se explică de ce austriacul a ales să filmeze doar în interiorul casei (exceptând micul moment de la începutul filmului). Nici sunete stradale nu se aud, nici abordarea intruzivă a vecinului cu accent castilian nu este bine primită

Georges îi povestește lui Anne un film cu o fată provenind dintr-o familie burgheză. Nu își mai aduce aminte finalul, dar își amintește emoția pe care a trăit-o vizionându-l. Acum, când rememorează și emoțiile create, îi vine să plângă mai tare decât atunci, când a văzut filmul. Pus în paralelă, așa ar suna și viața lui, poate. Drumul este frumos, finalul niciodată cel care contează cu adevărat, indiferent cum arată el. 
”Ești un monstru, dar ești drăguț!”, îi spune Anne lui Georges. Așa e și filmul lui Haneke: un deznodământ monstruos, dar care pune capăt unor suferințe.

Despre ”Amour”, a scris și Mr. D., preluând paralelismul dintre filmul lui Hanake și ”Un homme et une femme” (despre care a scris Sandra Meziere).

0 comentarii:

comentează-te!