Luis Buñuel / Los Olvidados–incursiune în neo-realism

”Los Olvidados” (Mexic, 1950) este primul film al lui Buñuel cu adevărat curajos, și vizionar, inspirând poate sute de regizori viitori care își vor căuta inspirația pe străzile populate ale marilor orașe sau pe cei care vor conștientiza dramele adolescenților și conflictele lor interioare. Subiectul este unul nu foarte prietenos: viața unor adolescenți pe străzile unui oraș mexican, mizeria mahalalei și relațiile lor cu familia. Influențele pe care le-a primit Buñuel nu sunt greu de ghicit, după nici cinci minute de la începerea peliculei. Filmele realismul italian făceau încă turul cinematografelor festivaliere. Filmele lui de Sica se numărau printre ele. Și totuși, autorul spaniol interpretează realismul italian într-o manieră personală, marcă permanentă a regizorului: naturalismul social și supra-realismul.

Pedro este un adolescent care își peterece timpul cu alți copii din mahala, în mare parte orfani. Starea lui de fapt se datorează refuzului mamei sale de a-l susține, reproșându-i că nu face nimic, aungând chiar să ascundă mâncarea de el. Pentru asta, se conformează și se înscrie ca ucenic într-un atelier. Numai că lucrurile se schimbă atunci când în cartier își face apariția un demon al cartierului, întruchipat de El Jaibo, proaspăt venit din închisoare, devenid părtaș la o crimă.

La Buñuel, violența este nudă, dacă ar fi posibilă exprimarea, în sensul că ceea ce te frapează la astfel de scene este franchețea cu care ura, frica, moartea, forța sunt transpuse, fără menajamente. Dincolo de actul violent, el însuși șocant, darul spaniolului în toată filmografia lui, dar cu precădere în filmul de față, este de a lega violența și manifestarea ei de individ și modificările sale interioare. Prin fiecare gest violent, nu actul este cel la care atenția se îndreaptă, ci către protagonst. Mimica feței, gestica criminalului sunt pătrunse de un fior care el însuși este violența umană. Restul este doar efect.

Naturalismul lui Buñuel funcționează ca o prelungire a realismului. De aceea, bilă albă, cele două curente se întrepătrund, coabitează și devin credibile. Nimic nu este deranjant stilistic în scena în care Pedro visează că sub pat se află cel la a cărui moarte violentă a fost părtaș, și nici când își întreabă mama de ce a ascuns mâncarea de el, în timp ce mama, râzând isteric, îi întinde un cotlet de porc. Pulsiunile – cele ale remușcării și foamei – își fac drum din subconștientul lui Pedro către visul său.

Filmele supra-realiste mi se par extrem de greu de realizat. Riscul de a eșua este mare în măsura în care realismul și supra-realismul trebuie să se îmbine plăcut. Dozajul e întotdeauna greu de prevăzut. Ca dovadă, am văzut extrem de multe filme rușinoase în ratarea lor. Din Spania de astăzi, țară cu o aplecare aparte pentru supra-realism, cred că doar Medem a reușit să fie un fin cineast supra-realist (superbul ”Vacas” – 1992, ”La ardilla roja”- 1993, ”Lucia y el sexo” - 2001).

blogul cu filme luis bunuel los olvidados

0 comentarii:

comentează-te!